Apostolii Epocii de Aur. Jocuri de putere în PCR pe 22 decembrie 1989

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeţ şi Ion Iliescu s-au luptat pentru putere pe 22 decembrie 1989. Inutil să spunem cine a câştigat. Ilustraţie: Florian Marina & Vali Ivan
Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeţ şi Ion Iliescu s-au luptat pentru putere pe 22 decembrie 1989. Inutil să spunem cine a câştigat. Ilustraţie: Florian Marina & Vali Ivan

Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit de pe acoperişul Comitetului Central al PCR vineri, 22 decembrie 1989, la ora 12.08. Momentul a dat peste cap brusc regulile jocului, o parte au fost prinşi în ofsaid, însă mulţi jucători au rămas în teren. Sau au încercat să rămână. Acestea sunt caznele celor mai cutezători aghiotanţi ai dictatorului, sunt strategiile lor de a rămâne la putere când puterea nu mai exista.


S-a prăbuşit lumea în 22 decembrie 1989! Vineri, la ora 12.08, Nicolae şi Elena Ceauşescu au zburat de pe clădirea Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Au renunţat la putere, au fugit. Pe străzi era revoluţie. Lumea striga „Jos Ceauşescu“, voia libertate şi alţi conducători. În spatele uşilor, foşti oameni de stat căutau noi oameni de stat. Cumva, Ion Iliescu a fost ales drept unic lider. Dar la putere se înscriseseră mai mulţi comunişti decât apăruseră la televizor în ziua aceea. Credeau că e dreptul şi responsabiltatea lor să schimbe ceva, să-i mulţumească pe oameni, să împartă dreptatea. Încerca fiecare să rămână cu un fotoliu călduţ. În România, Revoluţia nu şi-a devorat copiii. Pe unii i-a trimis în centrifuga istoriei, pe alţii i-a renăscut. Nu s-au prăbuşit chiar toţi în 22 decembrie 1989. Acestea sunt jocurile lor de putere. 

Atenţie! Fotografiile despre care veţi citi aici sunt bine legate în clasor – una peste alta, 40 de biografii, două cărţi, o întreagă istorie jurnalistică a comuniştilor din România. „Apostolii Epocii de Aur“, volumul I şi volumul II. Primul se distribuie joi, 22 septembrie 2016. Ziar şi carte: 14,99 lei. În total, 15 lei.  


Ion Iliescu e marele emanat al Revoluţiei. Dacă ar fi ţinut pumnul strâns în această fotografie, fostul preşedinte al României ar fi arătat salutul comunist. Dar Ion Iliescu a vrut să se remarce pentru deschiderea sa. FOTO Mediafax

Ion Iliescu FOTO Mediafax
image

„Apostolii Epocii de Aur“ ajunge joi la tarabe!

Pentru cei mai mulţi dintre oamenii puşi în funcţii de Nicolae Ceauşescu, evenimentele  din de­cembrie 1989 au fost ca un test de rezistenţă. Protectorul s-a prăbuşit, ei ce vor face. Un sfârşit sau un început de lume. Vă prezentăm acum câteva fotografii ale zilei de 22 decembrie, jocuri de putere din locuri şi din clipe diferite.

De fapt, numele din acest articol labirintic, cu vieţile şi cu frământările lor mai puţin complicate, sunt capitole din cărţi. La propriu. Două cărţi care includ biografiile celor mai cunoscuţi nomenclaturişti din regimul condus de Nicolae Ceauşescu. Primul volum cu titlul „Apostolii Epocii de Aur“ va fi distribuit cu ziarul „Adevărul“ joi, 22 septembrie. Ziar şi carte: 14,99 lei. Al doilea volum ajunge pe tarabe joi, 29 septembrie, cu acelaşi preţ. Sunt aici 40 biografii ale celor care au propovăduit, în România ceauşistă, măreţiile unei obsedante Epoci de Aur.

Vă anunţăm de pe-acum: lansarea de carte va fi luni, 26 septembrie, începând cu ora 18.30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, bulevardul Regina Elisabeta, nr. 38, Bucureşti, România. Nici nu e greu să ajungeţi acolo, dacă se poate: accesul se face cu o rezervare prealabilă pe www.eventbook.ro, în limita celor 100 de locuri disponibile. Invitaţi speciali vor fi Constantin Erbiceanu, nepotul liderului social-democrat, artizan al Marii Uniri, Ion Flueraş, şi reprezentant al exilului românesc din Germania, istoricul Stelian Tănase, şi teologul Radu Preda, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), instituţie care a sprijinit publicarea celor două volume.

Pe la ora 13.00, la Editura Tehnică, unde e director, Ion Iliescu pune mâna pe telefon şi o întreabă pe Suzana Gâdea, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste în ultimii zece ani: „E adevărat că a căzut Ceauşescu?“. Discuţia nu durează mult. După ce închide telefonul, spune mai mult pentru sine: „A dracului şmecheră!“. Suzana Gâdea propusese într-o şedinţă ca demnitarilor să li se furnizeze bâte, să lupte cu revoluţionarii. Iliescu sună apoi la Televiziune, la CC al PCR, acasă şi la Ministerul Apărării. Pleacă de la Casa Scânteii, unde e Editura Tehnică, şi merge la Televiziune.

Se pare că-l chemase acolo Sergiu Nicolaescu, care vorbise deja poporului. În plus, îl sunase şi pe căpitanul Ion Nicolescu de la Prahova şi-i spusese să vină în Bucureşti cu militari. Ofiţerul va aduce în Capitală 1.400 de militari în termen şi 214 cadre. Pe drum, în dreptul podului Otopeni, avuseseră un incident în urma căruia muriseră cinci oameni. Sergiu Nicolaescu fusese văzut şi în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la ora 06.30, în Piaţa Romană, la Universitate şi la Unirii. După fuga cuplului Ceauşescu, tot de la Piaţa Română, fusese transportat pe TAB, alături de Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, la Televiziune. TAB-urile pe care se urcaseră artiştii populari se retrăgeau în unităţile militare, în urma ordinului dat de Victor Athanasie Stănculescu, deţinătorul de facto al puterii din România.

Stănculescu ajunsese în centru dimineaţa, pe bancheta din spate a maşinii propagandistului Dumitru Popescu „Dumnezeu“. Fusese la CC, la ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) prezidată de Ceauşescu, în calitate de ministru al Armatei, după sinuciderea lui Vasile Milea, predecesorul său. Iliescu vorbise cu Stănculescu înainte să plece la Televiziune.

apostolii epocii de aur

La ora 14.35, Ion Iliescu intră în Televiziune, vorbeşte şi pleacă la Stănculescu. Ajunge pe la 16.00. Făcuse accident cu un Trabant. Merge apoi la CC, începe să ţină discursuri şi să organizeze grupul de noi lideri ai ţării. Îl găseşte pe Sergiu Nicolaescu acolo. Mai întâi, Iliescu urcă în balcon şi vrea să vorbească mulţimii. Începe în stilul său caracteristic: „Dragi tovarăşi“. Mulţimea îi răspunde: „Fără comunişti!“. Nicolaescu îi dă un cot tovărăşesc, preia microfonul şi linişteşte revoluţionarii cu aceste vorbe: „Sunt eu, Sergiu Nicolaescu!“. Acum, Iliescu le poate vorbi. La puţin timp după intervenţiile „emanaţilor“, încep să se-audă focuri de armă. Nicolaescu e din nou operativ: îi dispersează pe cei refugiaţi în sediul CC cu aceste cuvinte: „Fugiţi, că sediul e minat“. Cu vorbele acestea, cineastul reuşeşte, indirect, să facă selecţia de cadre a grupului revoluţionarilor. Astfel, la 18.30, se vor refugia în sediul Televiziunii, la etajul 11, doar o parte dintre cei care vorbiseră de la balconul CC.

La un moment dat, mai spre seară, Ion Iliescu îl vede la Televiziune pe Nicu Ceauşescu, mezinul dictatorilor. Îl trimite imediat la plimbare. „Prinţişorul“ fusese chemat de la Sibiu, unde era prim-secretar, de Ana Mureşan, fost ministru al Comerţului Interior. Femeia fusese văzută pe străzi, în 22 decembrie, pe la prânz, alergând revoluţionarii cu bâta. Alerga după o fată şi striga la ea: „Vagaboanda!“. Apoi îl sunase pe Nicuşor Ceauşescu.

Moştenitorul Ceauşeştilor era rănit, avea intestinul subţire perforat cu un şiş, căzuse victimă furiei unui angajat la Întreprinderea de Transport Bucureşti. Venise la Bucureşti într-un Oltcit al sopranei Daniela Vlădescu. Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, îi promisese un elicoper. „Ca să-l ai la dispoziţie.“

Ilie Ceauşescu îi spusese dictatorului, mai spre dimineaţă, că e mai bine să demită guvernul, ca să se salveze de furia mulţimilor de pe străzile din Bucureşti. Se întâlnise şi cu oamenii de la Ambasada Sovietică: ataşatul militar, contraamiralul Mihailov, şi locţiitorul reprezentantului comandantului-şef la Bucureşti, generalul-maior Bociaev. Când se dusese Petre Roman la Ministerul Apărării, îi spusese lui Stănculescu să-l aresteze pe Ilie Ceauşescu. Fratele dictatorului era reţinut.

După ce scapă de Nicu Ceauşescu, Ion Iliescu rămâne cu echipa restrânsă şi scrie un comunicat de maximă importanţă pentru ţară. La ora 23.25, Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale va fi citită în direct de către acesta. Gata. Ion Iliescu era câştigătorul Revoluţiei. În tot drumul acesta i s-au alăturat viitorul premier Petre Roman, fostul spion GRU Nicolae Militaru, misteriorul Gelu Voican Voiculescu, bătrânul Silviu Brucan, fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, Nicolae Doicaru, fostul propagandist Paul Niculescu-Mizil şi alţii.

Nu erau doar ei cei care voiau să se reîmprietenească cu puterea. Pe unii dintre ei îi acceptase în echipă. Alţii rămăseseră adversari. Nu Nicu Ceauşescu era principalul. Săracul, el ajunsese într-o sală de operaţie de la Spitalul Militar Central, era o ţintă uşoară.

„Vă anunţ demisia Guvernului. Sunt alături de popor!“


Prim-ministrul ceauşist Constantin Dăscălescu îşi anunţă demisia la balconul CC Foto: Captură video

Primul guvern din România postceauşistă fusese instaurat pe hârtie pe 22 decembrie, pe la ora 13.00, chiar la sediul CC al PCR. E vorba de aşa-zisul Consiliu al Democraţiei Naţionale, coordonat de Ilie Verdeţ, membru de partid din 1945 şi vechi demnitar comunist. Pentru fortificarea grupului, s-au vehiculat mai multe nume, printre care şi cel al lui Ion Iliescu. Ilie Verdeţ s-a opus. Nu s-a opus la numele lui Iulian Vlad (aşa este, bărbatul va ajunge, în cele din urmă, în grupul lui Iliescu). Oricum, Verdeţ conducea practic operaţiunile pe la CC. Îi spusese ultimului premier comnist, Constantin Dăscălescu, să-şi dea demisia, că nu se mai poate: „Du-te la Secretariat şi bate-ţi imediat la maşină demisia în câteva cuvinte pentru că tu nu mai ai cu ce să contribui. Îţi dai seama“.

Constantin Dăscălescu se ascunsese într-o toaletă din clădire atunci când elicopterul Ceauşeştilor decola de pe CC. Pornise la drum cu dictatorii, dar se făcuse că-şi uită paltonul şi se închisese în WC. Dăscălescu voia să rămână la butoane, se pare că voia să convoace Marea Adunare Naţională. Totuşi, ascultă sfatul lui Verdeţ şi îşi scrie demisia pe o hârtie roz găsită în biroul Elenei Ceauşescu. Îşi anunţă decizia la balcon, de lângă Mircea Diaconu, Alexa Visarion şi Ernest Maftei, artişti şi ei. E nevoit să repete gestul pentru că nu fusese înregistrat de camerele Televiziunii. Din nou: „Vă anunţ demisia mea de prim-ministru al guvernului! Vă anunţ demisia guvernului! Vă anunţ: Sunt alături de popor! Am fost întotdeauna şi sunt alături de popor!“.

Numai că nici această dublă de regie a demisiei nu e difuzată de Televiziunea Română Liberă, controlată de la etajul 11. Explicaţia e simplă: televiziunea avea de transmis comunicatul către ţară al recent constituitului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, în care Ion Iliescu anunţă, printre altele, că „din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite“. Guvernul se cam demisese singur înainte de acest anunţ. Totuşi, Ion Iliescu a apărut în ochii telespectatorilor drept persoana care a răsturnat guvernul comunist, chiar dacă el nu mai avea ce să demită.

În fine, rămâne Verdeţ. După demisia lui Dăscălescu, numele celor înscrişi pe listele lui Verdeţ sunt anunţate de la tribună. Mulţimea începe să huiduie. Verdeţ nu trece testul străzii. În plus, Iliescu anunţase pe la 15.00, la televizor, sfârşitul dictaturii ceauşiste. Iar drumul la MApN îl scosese pe Verdeţ din joc. Tot bătrânul politruc Ion Iliescu ia deciziile, până la urmă, şi la CC, unde ajunge după ce bate palma cu Stănculescu. Mai ales că, în tot acest timp, Ceauşesu fusese prins şi reţinut la Târgovişte.

„Poate altădată. Vă rog eu să înţelegeţi“


Ilie Verdeţ nu e singurul care încearcă să se ţină la suprafaţă, cu învingătorii, pe 22 decembrie 1989. Când e prins de revoluţionari în sediul CC, ministrul de Interne Tudor Postelnicu spune: „Eu cu tovarăşul Iliescu am lucrat, mi-a fost şef. [...] Dânsul era preşedintele studenţilor, iar eu eram un amărât de instructor“. Alături de el, prim-viceprim-ministrul Ion Dincă nu scoate un sunet. Mai târziu îl va numi pe Ceauşescu „demagog fanatic“. Cei doi nu reuşesc să-i potolească pe revoluţionari.

Dumitru Popescu, bărbatul care-l adusese pe Victor Athanasie Stănculescu în oraş cu maşina sa, încearcă mai multe posibilităţi. După ce-i vede pe Dinescu şi Caramitru la televizor, care-i cheamă pe oamenii de bine să apere cuceririle Revoluţiei, se urcă în maşină, să ajute şi el. Pe drum, scoate o eşarfă şi o flutură pe geamul maşinii în semn de victorie. Nu e lăsat să intre în Televiziune, se întoarce acasă, vorbeşte la telefon cu directorul Petre Constantin, iar acesta îi trimite o maşină. Ajunge din nou în epicentrul puterii. Vrea să vorbească la televizor. Lângă el, mai sentimental, Dan Deşliu vrea să spună o poezie. Nu mai apucă niciunul să spună nimic. Sergiu Nicolaescu îi roagă să sprijine democraţia în altă zi şi în alt loc. „Poate altădată, dar nu azi. Vă rog eu foarte mult să înţelegeţi.“ Popescu înţelege. Pleacă.

Îl găseşte pe Titus Popovici, membru CC al PCR şi propagandist talentat, alături de care pleacă spre CC, pe jos, chiar dacă era iarnă, iar lui Popescu i se furase cojocul de oaie în Televiziune. Abia reuşesc să intre în clădire, e haos, lifturile nu funcţionează, se îndreaptă către o şedinţă despre care le vorbise Nicolaescu. Nu sunt lăsaţi să intre. Ion Iliescu dăduse ordin să nu mai intre nimeni. Dar nici să iasă nu pot. Uşile sunt blocate. Popescu vede o ferestruică şi zice că o să se strecoare pe-acolo: „Mi-am dat drumul afară. Din fericire m-a prins un bărbat voinic“. Popescu nu reuşise să se lipească de niciun grup revoluţionar, deşi încercase toate posibilităţile. Era un pierzător.

La început, pierzător a fost şi Corneliu Vadim Tudor. Poetul de curte al Ceauşeştilor începuse să scrie o răvăşitoare scrisoare de protest chiar pe 22 decembrie, dimineaţa. Până la urmă, înregistrează mesajul pe video şi merge la televiziune, să-l trimită pe micile ecrane. La Televiziune însă e prea multă lume. Şi la Radio, la fel. Până crease el cea mai vibrantă scrisoare audio-video, comunismul se şi prăbuşise. Dar Vadim gândeşte global şi acţionează local: merge să discute cu oficialii americani de la Ambasada SUA din Bucureşti. Nu reuşeşte nici aici, primeşte un „No!“ apăsat: i se spune că n-are ce căuta acolo „după ce l-a înjurat pe Moses Rosen (n.r. – fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România)“. Până la urmă, nu mai revoluţionează nimic. Trece puţin prin redacţia „Săptămâna“ şi-apoi acasă. Se dădeau nişte filme bune la televizor.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite