Apostolii Epocii de Aur, episodul #16. Nicolae Pleşiţă, securistul care a adus terorismul în România
0I-a adus pe partizanii anticomunişti din munţi în faţa plutonului de execuţie. A finanţat cu peste 1 milion de dolari acte de terorism, coordonate de celebrul Carlos Şacalul. A plănuit atentate cu bombă împotriva românilor din exil şi a pus la cale explozia sediului Radio Europa Liberă din München! În legătură cu trecutul său, generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă a avut un singur regret: că n-a reuşit să-i omoare pe toţi.
22 aprilie 1980, Bucureşti. Nicolae Pleşiţă, general de Securitate cu peste 30 de ani de experienţă, fost
prim-adjunct al ministrului de Interne, e numit şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii şi, din nou, adjunct al ministrului de Interne. Are o sarcină clară: reorganizarea serviciului de informaţii externe după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa din 28 iulie 1978 – una dintre cele mai puternice lovituri pe care sistemul ceauşist monolit le primise chiar din interior. Între momentul defectării fostului confident al cuplului dictatorial şi numirea lui Pleşiţă la conducerea CIE trecuseră aproape doi ani, iar aparatul fusese curăţat de orice potenţial parazit, orice infiltrat cu interese antinaţionale, anticomuniste, anticeauşiste.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
„Băi, Pleşiţă, ştiu că-ţi place la Băneasa“
De fapt, însuşi Pleşiţă fusese, în acest timp, în dizgraţia inoperantă a dictatorului. Era un simplu comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de la Băneasa. Însă trecutul său glorios în aparatul represiv învinsese suspiciunile nedrepte ale lui Ceauşescu. Nicolae Pleşiţă, securist reformator, preia postul de comandă al tentaculelor comuniste internaţionale. Se pare că bărbatul ar fi fost ademenit de Nicolae Ceauşescu la CIE cu exact aceste cuvinte: „În 1980, la doi ani şi jumătate (sic!) după ce Pacepa a trădat, m-am trezit chemat. «Băi, Pleşiţă, eu ştiu că-ţi place la Băneasa: lini-
şte-linişte, aer-aer, autonomie-autonomie, pădure-pădure, bă!»“, susţine Pleşiţă în volumul semnat de Viorel Patrichi „Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă“.
De-acum, bărbatul are o responsabilitate fundamentală în logica represiunii ceauşiste: coordonarea activităţilor de intimidare sau suprimare a criticilor regimului din străinătate. Pentru astfel de afaceri murdare, Pleşiţă ştie pe cine se poate bizui: Ilich Ramírez Sánchez, alias Carlos Şacalul, unul dintre cei mai vânaţi terorişti ai momentului. Teroristul era deja în relaţii de prietenie cu statul român – Securitatea voia să-l folosească pentru eliminarea defectorului Ion Mihai Pacepa. Generalul Pleşiţă e însă determinat să abandoneze această idee. E prea riscant aşa.
Potrivit lui Pleşiţă, Mossad-ul ajunsese foarte aproape de Carlos şi-ar fi putut lega România de finanţările teroristului. Nu că n-ar fi fost adevărat, dar Ceauşescu se speriase de impactul internaţional al unor dezvăluiri şi ordonase CIE să întrerupă orice legături cu asasinul în ceea ce priveşte eliminarea lui Pacepa. Diplomatul Mircea Răceanu, şeful biroului american din Ministerul de Externe al României din acei ani, are însă altă variantă. Se pare că în octombrie 1980, în timpul unei vizite la Bucureşti, adjunctul secretarului de stat Robert Berry, l-ar fi avertizat pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, că SUA ştiau că România plătise un comando arab condus de Carlos Şacalul să-l lichideze pe Pacepa. Drept urmare, americanul i-ar fi cerut lui Andrei să transmită acest mesaj direct la Cabinetul I, susţine Răceanu în volumul „Infern 89“. Misiunea e anulată deşi în conturile lui Carlos Şacalul intraseră deja 400.000 de dolari, după cum arată jurnalistul John Follain în „Jackal: The Complete Story of the Legendary Terrorist Carlos the Jackal“.
Şacalul împotriva Europei libere
Deşi afacerea Pacepa îl exclude pe Carlos din ecuaţie, Pleşiţă nu renunţă la relaţia cu teroristul internaţional. În perioada august 1980-ianuarie 1981, legendarul asasin de origine venezueleană vine de cel puţin nouă ori în România. Se întâlneşte în repetate rânduri cu Pleşiţă şi primeşte de la CIE o cantitate impresionantă de armament şi explozibil (pistoale, amortizoare, lansatoare de grenade, proiectile, focoase, dispozitive explozive special preparate – de exemplu, sub formă de cărţi), 64 de paşapoarte şi 39 de permise de conducere englezeşti, austriece, braziliene, elveţiene, franţuzeşti, italieneşti, vest-germane şi un paşaport israelian. Magdalena Kopp, antemergătoarea şi amanta Şacalului, spunea că documentele sunt „perfecte“. Aceasta era, de fapt, pregătirea pentru o misiune istorică: eliminarea jurnaliştilor de la Radio Europa Liberă. Planul lui Pleşiţă era fără cusur: generalul construise chiar şi o acoperire legală: la 18 august 1980 (n.r. – data la care teroristul vine pentru prima dată în România), CIE adoptase un plan de măsuri care viza „întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării activităţii obiectivului «EUROPA LIBERĂ» şi al neutralizării unor angajaţi, prin avarierea şi distrugerea unor clădiri şi instalaţii ale postului, a locuinţelor şi mijloacelor de transport personale, precum şi prin producerea de vătămări corporale asupra celor mai activi angajaţi şi colaboratori ai «EUROPEI LIBERE»“, arată Liviu Tofan în volumul „Şacalul Securităţii“.
Noiembrie 1977. Liderii Securităţii: Nicolae Pleşiţă (stânga), Teodor Coman şi Ion Mihai Pacepa (dreapta) FOTO: CNSAS
România a finanţat terorismul cu 1 milion de dolari
Acordul criminal dintre statul român, reprezentat de generalul Nicolae Pleşiţă, şi teroristul internaţional Carlos Şacalul, reprezentat de el însuşi, fusese perfectat la Bucureşti, unde securiştii făceau dovada tradiţionalei ospitalităţi româneşti. Pentru Magdalena Kopp şi iubitul ei terorist se întindeau mese discrete, dar îmbelşugate – când era necesar, se tăia chiar şi un porc în curtea casei de oaspeţi a CIE din Băneasa, care-i găzduia pe cei doi, povesteşte Kopp în memoriile sale, preluate de Liviu Tofan. Mai mult, ca totul să fie bine, CIE le deschisese teroriştilor şi un cont bancar – numărul 47.11.210.350.2 – la Banca Română de Comerţ Exterior. Nota de plată: un milion de dolari. Cu atât finanţase România, la începutul anilor ’80, terorismul internaţional.
3 bombe, 2 zile, nicio victimă
Înarmat şi acoperit de ofiţerii de la Bucureşti, Şacalul trece la acţiune. La 3 februarie 1981, disidentul Paul Goma primeşte la Paris un colet-capcană cu bombă. „Bărbosul“ e însă circumspect şi nu deschide pachetul. Prudenţa inspirată îi salvează viaţa. Pentru dezamorsarea bombei e chemat Serviciul de Deminare al Direcţiei de Supraveghere Teritorială (DST), adică serviciile franceze. În timpul dezamorsării, şeful acestui serviciu e rănit.
În aceeaşi zi, Nicolae Penescu, fost ministru al Internelor în Guvernul Constantin Sănătescu şi figură cunoscută a emigraţiei române, primeşte la locuinţa sa din Paris un pachet al cărui conţinut declarat era o carte: „Memoriile lui Nikita Hruşciov“ în limba spaniolă. În realitate, pachetul e o încărcătură explozivă, trimisă de Carlos Şacalul la cerinţa lui Nicolae Pleşiţă, Explozia îl răneşte grav pe Nicolae Penescu la gât, piept, faţă şi mâini. După câteva luni de spitalizare, fostul ţărănist moare din cauza unor probleme respiratorii (după alte surse, în urma unei crize cardiace).
Ultimul colet trimis unui membru al emigraţiei române, la 4 februarie 1981, e destinat lui Şerban Orescu, preşedintele Cercului Democrat al Românilor din Germania, colaborator şi viitor angajat la Secţia Română a postului Radio Europa liberă. Coletul explodează şi-l răneşte pe bărbat. Dar asta nu e tot.
Atacul de la München
17 zile mai târziu, la 21 februarie 1981, are loc apogeul acţiunilor teroriste ale lui Carlos împotriva românilor: o bombă aruncă în aer departamentul cehoslovac al Europei libere de la München. Ţinta era redacţia română, dar teroriştii calculaseră greşit poziţionarea românilor în clădire. Oricum, trei persoane sunt rănite, explozia provocând orbirea uneia dintre ele. Întrebat în ianuarie 2004, într-o emisiune la OTV, pe cine voia să omoare CIE atunci, Pleşiţă a dat un răspuns care l-a lăsat fără cuvinte pe moderatorul locvace. „Pe toţi. Erau în câmpul meu de luptă. Nu cred cai verzi pe pereţi. Erau agenţi CIA [...] Îmi pare rău că nu am reuşit să-i omorâm pe toţi“, declara fostul general de Securitate.
Carlos Şacalul a fost agentul nostru, nu noi agenţii lui. Nicolae Pleşiţă, fost şef al Cetrului de Informaţii Externe al Securităţii
Liviu Tofan, fost jurnalist la Europa Liberă scrie în volumul „Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc“: „Că regimul din Bucureşti îşi dorea tare mult «anihilarea departamentului românesc de la Radio Europa Liberă» puteam să ne imaginăm. Ştiam însă foarte bine că aşa ceva nu era posibil. O ştia de fapt şi Securitatea, cu excepţia câtorva capete de beton gen Pleşiţă. Probabil că nici unul dintre evenimentele grave din 1981 (şi anii următori) nu s-ar fi petrecut dacă la conducerea serviciului extern al Securităţii nu s-ar fi aflat Nicolae Pleşiţă, cel căruia îi părea atât de rău că «nu am reuşit să-i omorâm pe toţi». Orice alt şef al CIE dotat cu câţiva neuroni în plus l-ar fi convins şi pe Ceauşescu că atentatele şi asasinatele erau măsuri inadecvate, riscante şi, în perspectivă, contraproductive“.
Maşina-capcană de la Geneva
Atentatul de la Europa Liberă nu e ultimul caz de care trebuie să se ocupe Carlos Şacalul la cererea lui Pleşiţă. În ianuarie 1982, gruparea teroristului încearcă anihilarea spionului CIE Ion Şerban, cel care defectase de câţiva ani în Elveţia. O bombă este amplasată sub maşina fostului spion, parcată lângă Hotelul Beau-Risage din Geneva. Misiunea eşuează din nou, explozia nu e urmată de pierderi umane, însă mesajul regimului de la Bucureşti e înţeles de Şerban. Atentatul asupra lui Şerban va fi amplu anchetat mai ales după 1989.
Revenim la Pleşiţă. Un moment dificil al carierei lui Pleşiţă la şefia CIE e reprezentat de „Afacerea Haiducu-Tănase“ din 1982. Un agent „ilegal“ al CIE, decorat şi avansat în grad anterior de conducerea Securităţii de la Bucureşti, apare în faţa presei franceze, unde denunţă faptul că statul român i-a însărcinat misiunea de a-i asasina pe intelectualii Paul Goma şi Virgil Tănase la Paris. Începe un adevărat scandal în mediul occidental, care acuză statul român că se ocupă de acţiuni de eliminare a opozanţilor din Vest. Tensiuni sunt prezente şi la forurile internaţionale: Ceauşescu primeşte critici pe canale diplomatice din partea preşedintelui François Mitterand. Public, Mitterand spune că cei care au orchestrat asasinarea, ofiţerii CIE, sunt o bandă de asasini. În plus, tensiuni apar şi între CIE şi serviciul de informaţii francez, DST.
Deşi misiunile sale înregistrează eşecuri pe bandă rulantă, Nicolae Pleşiţă supravieţuieşte şi scandalului „Haiducu-Tănase“. E menţinut la conducerea CIE încă doi ani, până la 26 noiembrie 1984. La 1 decembrie e numit comandant al Şcolii Militare de Perfecţionare a Cadrelor de Securitate de la Grădiştea. Exilat la şcoala de lângă Bucureşti, Pleşiţă nu mai are acces la informaţiile de altădată. Are însă o viaţă liniştită, e înconjurat de subordonaţi şi elevi care nu-i contestă autoritatea.
<strong>Ultima pensie din 2009: 6.500 de lei</strong>
Noiembrie 1989, Grădiştea. Cu o lună înainte de Revoluţie, organizaţia de bază a PCR a şcolii de la Grădiştea îl recomandă pe Nicolae Pleşiţă pentru a fi ales în Comitetul Central (CC) al PCR la al XIV-lea Congres. Sunt invocate „calităţile moral-politice şi profesionale, devotamentul nemărginit faţă de cauza partidului şi poporului, dovedite de-a lungul îndelungatei sale activităţi de activist de partid şi de stat într-un domeniu special“. În ciuda specializării sale într-un domeniu sensibil, Pleşiţă nu e ales în CC, fiind lăsat în cvasianonimat să-şi trăiască viaţa de formator de securişti.
Revoluţia din 1989 îl găseşte tot la Grădiştea, în compania unora dintre ofiţerii săi. Elevii şi majoritatea profesorilor erau plecaţi în vacanţă. „Noaptea ne-au tăiat legăturile telefonice de la Grădiştea. Imediat am dat drumul la staţie şi interceptam comunicaţiile“, rememorează momentul Pleşiţă în 2011, fapt consemnat în volumul „Ochii şi urechile poporului“.
Ce a făcut la Revoluţie
În volumul în care-şi aşterne memoriile, Pleşiţă îl critică pe Iliescu că n-a plănuit şi el mai în detaliu Revoluţia. Mai mult, îi bate obrazul lui Silviu Brucan, din ordinul căruia s-ar fi dat la radio, în 22 decembrie, ştirea că Pleşiţă vrea să ia cu asalt Bucureştiul pentru a-l readuce pe Ceauşescu la putere. Minciuni!, spune Pleşiţă. El rămăsese la Grădiştea pentru a păzi armamentul unităţii. Urmărise evoluţia din zilele revoluţionare la televizor şi ascultase radioul. Atât.
Lui Pleşiţă îi plăcea vânătoarea. FOTO Viorel Patrichi, „Ochii şi urechii poporului“
Pleşiţă, ICE Dunărea, Voiculescu, Crescent
Nicolae Pleşiţă este părintele spiritual al Întreprinderii de Comerţ Exterior (ICE) Dunărea, înfiinţată în 1982 , companie de comerţ exterior din România comunistă. Aceasta era gândită ca o firmă a Securităţii, parte a Centrului de Informaţii Externe, având rolul de a controla comerţul exterior al României, dar în acelaşi timp era şi o sursă de venit pentru Securitate, dat fiind că toate marile firme de comerţ exterior îşi desfăşurau activităţile din străinătate prin intermediul ICE Dunărea.
Unul dintre oamenii care se ocupau de menţinerea relaţiilor cu partenerii externi ai ICE Dunărea era Dan Voiculescu, devenit multimilionar şi mogul de presă, cel care conducea reprezentanţa societăţii Crescent Commercial and Maritime din Bucureşti. În schemă mai intrau şi firme precum Romtrans sau Navlomar, responsabile pentru transportul mărfurilor.
Activitatea Crescent a continuat şi după ’89, iar Voiculescu a rămas la cârma fostei companii comuniste controlată de Securitate, devenită între timp primul offshore românesc. „A fost doar schimbare de denumire. Atât. Era sub umbrela Armatei şi nu s-a putut atinge. Guvernul Văcăroiu l-a pus director pe Dan Voiculescu, care a privatizat-o prin metoda MEBO“, sublinia Pleşiţă în volumul de dialoguri semnat de Viorel Patrichi „Ochii şi urechile poporului“. În plus, potrivit aceleiaşi surse, oamenii din ICE Dunărea şi societăţile conexe desfăşurau şi muncă informativă.
Înmormântat cu cravata doctorului
Nicolae Pleşiţă a fost îngropat cu cravata medicului care s-a ocupat de el până la moarte, precum şi cu o pereche de şosete tot de la acesta. „După ce am declarat decesul, l-am sunat pe Damian Pleşiţă, fiul generalului de Securitate. A fost foarte afectat de vestea morţii tatălui. A venit cu o maşină mortuară însoţit de aceiaşi colegi de la Securitate din Cluj, care îl mai vizitaseră pe acesta în ultimul an de viaţă. Fiul îi adusese defunctului un costum şi o cămaşă pentru înmormântare, dar uitase să îi cumpere ciorapi şi cravată. Se simţea ruşinat, m-am dus repede şi i-am dat de la mine o cravată şi o pereche de şosete noi“, a povestit doctorul Lorant de la Căminul „Teodora“ unde Pleşiţă şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.
Spre deosebire de alţi nomenclaturişti de vârf ai ceauşismului românesc, Nicolae Pleşiţă nu e folosit de prima conducere democrată a ţării, dar nici nu e târât prin tribunale şi acuzat de genocid sau alte fantezii pseudojustiţiare. Emanaţii Revoluţiei îl trec pe Pleşiţă în rezervă şi-l pensionează forţat, prin decretul C.P.U.N. cu numărul 125/19.02.1990. Bărbatul nu înţelege însă invitaţia indirectă în ţarcul struţilor. Nu face pasul înapoi. Dimpotrivă, începe să se alinte în faţa reporterilor de ziar ori de televiziune, singurii care mai sunt dispuşi să-i asculte flecărelile ipocrite.
Faţă-n faţă cu Carla del Ponte
Nu e însă ferit de probleme cu autorităţile. La jumătatea anilor '90, Pleşiţă e chemat să dea declaraţii în faţa unor reprezentanţi ai autorităţilor judiciare din Elveţia şi Franţa, care anchetau implicarea lui Carlos Şacalul în numeroase atentate. Fostul general de Securitate ajunge în faţa procurorului general al Elveţiei, Carla del Ponte, care ancheta încercarea de asasinare la Geneva a fostului spion român Ion Şerban şi în care Pleşiţă era implicat. În calitate de martor, nu de suspect. Fostul securist păstrează însă secretul profesional: nu vorbeşte deloc despre legăturile României cu gruparea teroristă condusă de Carlos Şacalul. Mai mult, într-un puseu de aroganţă temătoare, cere ca autorităţile române să nu mai permită accesul străinilor la documentele din arhivele fostelor servicii de informaţii. Cazul se încheie.
NUP
În 1997, procurorul-general al României, Dan Voinea, îi deschide un dosar penal – numărul 187/P/1997 – fostului general de Securitate Nicolae Pleşiţă „pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi omor deosebit de grav şi infracţiunea de distrugere a unor obiective şi tentativă la această infracţiune“. E vizată legătura lui Pleşiţă în cadrul colaborării dintre Carlos şi Securitate, respectiv CIE condus de Pleşiţă. Pe Voinea îl interesa, în special, atentatul asupra Radioului Europa Liberă din 21 februarie 1981. Deşi iniţiativa are ecou în România, dosarul e închis în martie 2009 prin decizia de neîncepere a urmăririi penale pe numele lui Pleşiţă. Cu toate că, între timp, securistul recunoscuse în mai multe interviuri că el şi CIE omorâseră oameni.
„N-aş putea să tai nici măcar o găină“
În contextul acţiunilor juridice împotriva sa, Pleşiţă e resuscitat de mass-media senzaţionalistă. În studiourile de televiziune şi în faţa reportofoanelor, fostul general de Securitate vorbeşte cu aceeaşi mânie proletară de odinioară despre rezistenţa românească armată din munţi, povesteşte, semeţ, cum îl trăgea de barbă pe Paul Goma în arestul Securităţii, descrie, în detaliu, metodele instituţiei în care făcuse carieră. „Nu aş putea să tai nici măcar o găină“, spunea uneori, actoriceşte. Totuşi, nonşalanţa sa, interpretată drept sinceritate de unii, arăta, de fapt, pentru a câta oară?, caracterul criminal al Securităţii. Pleşiţă nu s-a căit niciodată pentru faptele sale. Paradele sale introspective erau însă poate cea mai revoltătoare dovadă a tupeului său.
Nicolae Pleşiţă, un om vesel într-o ţară tristă. FOTO Arhivă Adevărul
Declaraţiile scandaloase ale lui Pleşiţă vor avea un ecou în societatea civilă care, în februarie 2005, începe să fie din ce în ce mai critică faţă de retorica obraznică din interviurile lui Pleşiţă. Dezbaterile din mediul public se vor concretiza cu înfiinţarea, în aprilie 2006, a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, coordonată de Vladimir Tismăneanu. Această comisie va elabora raportul citit de preşedintele Traian Băsescu, în decembrie 2006 în Parlament, raport în care regimul comunist va fi declarat „ilegitim şi criminal“.
Cum a ajuns Pleşiţă Moş Nicolae
Viaţa lui Pleşiţă nu va fi afectată de acest lucru. Fostul general de Securitate va putea să se bucure în continuare de pensia sa de 6.500 de lei. La 28 septembrie 2009, fostul general de Securitate se stinge din viaţă. Jurnaliştii scriau, la sfârşitul lunii septembrie, că bărbatul murise într-o instituţie a SRI. Fals. Fostul general de Securitate a murit la Căminul „Teodora“ din Cluj, un cămin privat, nu într-un sanatoriu SRI.
Reporterii publicaţiei „Ştiri de Cluj“ au vorbit cu doctorul Szentagotai Lorant, în august 2013, unul dintre cei responsabili de îngrijirea lui Pleşiţă. Lorant spunea vă securistul fusese primit la spital după ce suferise un atac vascular cerebral: „Fiul lui mi-a cerut să nu spun nimănui că Nicolae Pleşiţă va fi găzduit aici şi m-a rugat ca nici măcar personalul de îngrijire să nu ştie numele generalului de Securitate. Pe uşă am pus numele Nicolae, cineva din personal care are umor a adăugat în faţa prenumelui, cu litere mari, MOŞ, a rămas de atunci cu porecla «Moş Nicolae». Toată lumea din cămin i-a spus de atunci, Moş Nicolae“, declara doctorul Szentagotai Lorant.
Privea în gol
Doctorul de la căminul privat a oferit şi câteva detalii despre comportamentul lui Pleşiţă în ultimele luni de viaţă. Fostul zbir era secătuit de puteri. Nu mai putea. „Pleşiţă nu vorbea cu nimeni în afară de mine. Era politicos, mulţumea pentru tratamente şi pentru mâncare, dar refuza orice dialog cu asistentele. A refuzat să primească televizor sau radio în cameră. Spunea că vrea linişte. Nu vorbea nici cu colegul de cameră. Stătea toată ziua şi se uita în gol. O singură dată a participat la un serviciu religios în capela căminului“, afirma doctorul Lorant pentru publicaţia clujeană. În perioada petrecută la cămin, Pleşiţă l-a primit pe fiul său de două ori. Vizitele au fost foarte scurte.
Funeralii fără SRI
La sfârşitul lui septembrie 2009, presa relata că SRI ar fi sprijinit familia Pleşiţă pentru a asigura o înmormântare aşa cum se cuvine. În ziua înmormântării lui Pleşiţă, SRI a dezminţit însă orice fel de implicare în organizarea funeraliilor. Printre cei veniţi la înmormântare s-au numărat foşti colegi din structurile de Securitate comuniste. „Era greu, să ştiţi, nu era uşor. Erau şi lucrurile altfel pe vremea aia, se punea altfel problema. A fost un om foarte abil, foarte corect şi principial. Eu cred că toţi colegii îl regretă. Eu regret omenia lui şi principialitatea“, povestea colonelul în rezervă Constantin Ungureanu, citat de „Adevărul“.
<strong>Cum l-a lichidat pe Toma Arnăuţoiu</strong>
Nicolae Pleşiţă se naşte la 16 aprilie 1927, în Curtea de Argeş, judeţul Argeş. Din 1940, după ce absolvă patru clase primare, îşi câştigă traiul muncind ca zilier în ograda celor mai înstăriţi din localitate. Timp de doi ani, stă la grădinărit, munci agricole, cărat lemne, orice i se cere. Din 1942 , se stabileşte sortator şi ca ajutor circularist (ajutorul celui care foloseşte fierăstrăul circular) la fabrica de cherestea „Moroieni“ din Curtea de Argeş. La începutul anului 1944, Pleşiţă e însă concediat. Abia peste câteva luni găseşte un post disponibil la toaletarea pomilor fructiferi ai unei grădini publice. Face şi el ce poate. „Din această perioadă, este cunoscut ca un tânăr cu o comportare bună, preocupat de câştigarea existenţei“, arată o biografie de partid din 20 decembrie 1961.
Seducătorul
Lovitura de stat de la 23 august 1944 îi schimbă viaţa lui Pleşiţă. Viitorul securist e rechemat la fabrica de cherestea „Moroieni“, unde i se dă fierăstrăul pe mână: e încadrat pe postul de circularist. Se înscrie în sindicatul fabricii, iar în 1945 începe să simtă şi gustul politicii: devine membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). Întovărăşirea cu noi potenţaţi ai fabricii „Moroieni“ îl seduce iremediabil, chiar dacă tânărul nu respectă întocmai învăţăturile acestora.
Tânărul Nicolae Pleşiţă. FOTO ANIC
Pleşiţă ia parte la acţiunile organizate de partid, dar în timpul liber mai face şi pe Casanova de Curtea de Argeş. „În 1946, a avut relaţii intime cu o fată din comună, ulterior această femeie a dat naştere unui copil, însă nu a avut nicio pretenţie asupra lui“, arată un document semnat de Ion Negreanu, instructor în secţia de cadre a CC al PMR, la 11 decembrie 1961. Copilul din această relaţie nu va fi recunoscut niciodată de Pleşiţă. Relaţia neconformă cu morala de partid nu-i limitează cariera politică la care aspira, printre circulari şi alte fierăstraie. Pentru devotamentul arătat în cadrul sindicatului şi al UTC, Pleşiţă e primit în 1947 în PCR. Această adeziune e o garanţie că viitorul securist poate să fie uns într-o funcţie mai vizibilă la scară raională, cum e cea de preşedinte al sindicatului muncitorilor forestieri din Curtea de Argeş.
Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.
Perioada de sindicalist şi activist încetează la 1 septembrie 1948, când Pleşiţă e încadrat în Securitate, ca plutonier la Secţia a III-a din Direcţia Regională Piteşti. Instituţia, în întregime militarizată, fusese înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 şi înlocuia, practic, fosta Direcţie Generală a Poliţiei de Siguranţă. „În 1948, o comisie a comitetului central al partidului recruta oameni pentru înlocuirea Siguranţei. «Trebuie şi aşa să mergi în armată. Intri aici, stai
doi-trei ani şi pleci». Şi n-am mai plecat. Îmi plăcea. M-au făcut plutonier major, sublocotenent, locotenent. Am fost trimis de la Argeş la Arad şi s-a dus dracului promisiunea că mă întorc la viaţa civilă“, explică Pleşiţă în volumul semnat de Viorel Patrichi „Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă“.
Se pare că Pleşiţă era, într-adevăr, unul dintre organele eficiente ale Securităţii, după cum arată o biografie de partid din 20 decembrie 1961: „Dovedind pricepere şi conştiinciozitate în muncă, ulterior a fost avansat în grad şi promovat succesiv în funcţiile de şef birou, şef secţie şi locţiitor şef serviciu în cadrul regiunilor de securitate Arad, Vâlcea şi Piteşti“. Totuşi, fostul ajutor de circularist, decorat peste noapte, în sediul Securităţii, cu uniformă şi epoleţi, nu se putea desprinde complet de vechile obiceiuri primăvăratice din Curtea de Argeş. Înainte de a ajunge omul structurilor, Nicolae Pleşiţă rămăsese omul femeilor, indiferent că era vorba despre doamne şi domnişoare singure ori despre soţii ale colegilor de muncă.
Încornoratul Andreescu
În 1952, de pildă, când era deja şef de secţie la Regionala Piteşti a Securităţii, Pleşiţă e raportat la partid că ar fi încercat s-o seducă pe soţia maiorului Andreescu, şeful Secţiei Cadre a Ministerului de Interne Argeş. Referatul era semnat chiar de către Andreescu, altminteri tovarăş de arme cu pârâtul. Acesta susţinea că, atunci când nu înnopta acasă, patul conjugal era reîncălzit chiar de către Nicolae Pleşiţă. Traseul profesional al lui Pleşiţă în Securitate, chiar dacă presupunea, uneori, câte-o haltă acasă la soţiile tovarăşilor, nu e afectat însă de acuzaţia lui Andreescu. La 1 septembrie 1953, comunistul e numit şef de secţie la Direcţia Cadre a Securităţii, iar din 1 ianuarie 1957 – locţiitor al şefului Direcţiei Regionale Piteşti, Pavel Constandache, funcţie pe care o deţine până la sfârşitul anului 1961.
Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.
Ţuica lui Pleşiţă
Sarcina lui Pleşiţă în perioada 1957-1961 e prinderea partizanilor din „bandele teroriste“ din munţi, mai precis grupul Şerban, Voicu şi Arnăuţoiu. Securistul îi va impresiona pe superiorii săi de la centru după ce reuşeşte arestarea membrilor ultimelor grupări de rezistenţă din regiune, arată istoricul Nicolae Ioniţă în studiul „Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale de securitate“, publicat în Caietele CNSAS. În cazul grupului de haiduci conduşi de Toma şi Petre Arnăuţoiu, securistul pusese la cale o metodă diabolic de eficientă: îl momise pe un oarecare Grigore Poinăreanu, sătean de pe valea Râului Doamnei din Făgăraş (judeţul Argeş), să-i atragă pe partizani afară din ascunzătoare şi, cu pretextul că-i ajută cu de-ale gurii, să-i cinstească, precum un Iuda al munţilor, cu ţuică otrăvită cu somnifere. Se întâmpla la 19 mai 1958.
Adevărul care strică o calomnie perfectă
Pleşiţă îşi însuşise perfect ideologia criminală instituţionalizată în Securitate: orice persoană care se opune regimului e un bandit, iar pedeapsa pentru bandiţi e doar plutonul de execuţie. Nici măcar Revoluţia din ’89 nu-i va readuce raţiunea pierdută în atelierul de tâmplărie! În volumul „Ochii şi urechile poporului“, Pleşiţă îi descrie pe curajoşii partizani cu exact acelaşi instrumentar lingvistic din urmă cu 50 de ani, fără să lase adevărul să strice o calomnie perfectă: „Au fost prinşi după 1950, judecaţi şi o parte împuşcaţi. Vânătoarea a durat până în 1959 (sic!) [...] Fraţii Arnăuţoiu, deşi feciorii unui ţărănist important, nu fuseseră înregimentaţi în politică. Au ajuns să prade ca să trăiască. Aşa au săvârşit şaptesprezece crime. La Padina, au acostat nişte turişti şi i-au omorât pentru haine, iar Lucia Hossu-Longin îi prezintă ca eroi anticomunişti“. Se cuvin, aici, două precizări: la 2 septembrie 1950, Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu se întâlnesc cu turiştii Aurel Bârsan, Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venter Teodor şi Maria Tiron pe Muntele Gălăşescu. Educaţi să fie circumspecţi cu orice necunoscut, cei patru îi descos pe străini până îi deconspiră. Turiştii erau agenţi de Securitate deghizaţi. Aurel Bârsan e singurul lăsat în viaţă. Cabana Padina, despre care vorbeşte Pleşiţă, are o altă istorie: la 17 august 1952, Toma deturnează o întrunire a muncitorilor de la cabană, îi scoate de sub masă pe politruci şi îi muştruluieşte pe muncitori pentru că lucrează cu spoliatorii ţării. Înainte să plece cu alimentele furate, lasă bilet cu lista obiectelor luate. Să nu creadă careva c-au fost date benevol şi să fie repercusiuni.
Oricum, pentru eliminarea fizică a mai multor luptători anticomunişti din munţi, Pleşiţă e premiat exemplar de regim: în perioada ’57-’61, primeşte medalii şi decoraţii precum „Steaua R.P.R.“, „Medalia Muncii“, clasa a V-a, „Meritul Militar“, clasa I şi apoi şi a II-a. Patru decoraţii pentru un singur securist! Excesul de recunoştinţă din partea regimului poate fi explicat prin faptul că partizanii din munţi erau una dintre preocupările principale ale comuniştilor, dar şi de operativitatea lui Pleşiţă în serviciu.
Şi-a turnat vărul
Dogmatismul lui Pleşiţă şi goana sa după avansare e subliniată şi într-un raport al Direcţiei Cadre din Securitate din 12 noiembrie 1958: „Faptul că cpt. Pleşiţă Nicolae este un element ataşat regimului o ilustrează faptul că personal a demascat un văr al său care avea o maşină de scris în mod clandestin“, preciza raportul.
Perioada sa de vânător de anticomunişti e încununată de realizările sale şcolare. Fostul ajutor de circularist e însris la Moscova, la „Cursul de pregătire pe linie de Securitate“ cu durata de un an în perioada 1958-1959, imediat după ce-i trimisese în beciurile Securităţii pe fraţii Arnăuţoiu şi ce mai rămăsese din „banda“ lor.
<strong>Mândria securistului: „L-am apucat de barbă şi i-am tras un pumn“ </strong>
1 ianuarie 1962, Cluj. Nicolae Pleşiţă e numit şef al Direcţiei Regionale Cluj a Securităţii. Funcţie cu mare răspundere – direcţia supraveghează activitatea Securităţii din majoritatea judeţelor transilvănene. Pentru numirea sa în această funcţie, în cursul anului 1961, Pleşită trece printr-o amplă verificare a organelor de partid. Se va afla că anumite rude au pete în biografiile lor. Cu acest prilej se descoperă că soţia sa, Maria Raicu, cu care se căsătorise în 1951, angajată ca dactilografă în Securitate, avusese o relaţie cu un primar–moşier, membru PNL, în perioada 1944-1946. „Soţia este casnică, membră de partid. Aceasta, din 1944 până în 1946, a fost secretară-dactilografă la primăria comunei Cetăţeni-Argeş, fiind angajată de Purchinescu Gheorghe, moşier şi primar PNL al acestei comune, cu care întreţinea relaţii sentimentale. Menţionăm că Purchinescu Gheorghe, în 1951, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru faptul că a făcut parte din banda Arsenescu“, se arată în biografia lui Pleşiţă, datată 20 decembrie 1961. Acesta nu era singurul păcat al femei. În 1952, dactilografa fusese sancţionată de partid cu „vot de blam“ pentru că ascunsese faptul că fratele ei fusese legionar. În 1955, aceasta va fi dată afară din MAI din cauza fratelui ei, condamnat în repetate rânduri la închisoare: în 1941 – doi ani pentru participare la rebeliunea legionară, în 1953 – opt luni pentru delapidare, în 1955 – doi ani tot pentru delapidare. Mai mult, fratele Mariei Raicu era alcoolic şi scandalagiu, client al secţiilor de poliţie.
În 1976, alături de soţie, la o chermeză oficială. FOTO Viorel Patrichi, „Ochii şi urechile poporului“
Păcatele rudelor nu se răsfrâng însă asupra carierei lui Pleşiţă. „Deşi tânăr, s-a achitat cu succes de sarcinile încredinţate, reuşind să îmbunătăţească semnificativ activitatea ofiţerilor din subordine. Şi-a concentrat atenţia cu precădere asupra supravegherii intelectualilor din oraş şi a maghiarilor cu manifestări «naţionalist-iredentiste»“, arată istoricul Liviu Pleşa în studiul „Cadrele de conducere din Direcţia Regională de Securitate Cluj“. E vorba de interceptări, racolări şi alte acţiuni conspirative. Totuşi, în calitate de şef al Securităţii transilvane, Pleşiţă se înscrie, în 1962, la cursurile de liceu, iar în 1970 e deja absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj (absolvită în 1970).
„Foarte bine!“
În evaluările anuale făcute de cei de la centru, Pleşiţă primea în mod constant calificativul „foarte bine“. Drept urmare a rezultatelor bune într-o perioadă relativ scurtă de timp, maiorul Pleşiţă e avansat în grad la „excepţional“ în două rânduri – locotenent-colonel, de la 23 august 1964, şi colonel, de la 23 august 1966. La 14 februarie 1967, bărbatul e numit şef al Direcţiei a VI-a Paza Demnitarilor din Ministerul de Interne (MI), devenită Securitate şi Gardă a Consiliului Securităţii Statului după reorganizarea MI. Aşadar, devine un fel de şef al SPP-ului modern. La scurtă vreme după numirea în fruntea direcţiei de Securitate şi Gardă, e avansat în gradul de general-maior, la 22 august 1967. Din acest moment, va fi mereu în preajma cuplului dictatorial. Timp de aproape cinci ani Pleşiţă va fi omul care îl apără pe primul om în stat.
La 1 decembrie 1972, Pleşiţă e numit şef al Direcţiei de Informaţii Interne. Veghează în continuare la siguranţa patronului său şi va rămâne aproape de acesta. Cazul sinuciderii doctorului Abraham Schachter va schimba însă totul. Explicăm.
O sinucidere misterioasă
În vara anului 1972, doctorul Schachter e schimbat din funcţia de medic personal al lui Nicolae Ceauşescu şi numit director adjunct al Spitalului de Urgenţă Bucureşti. După circa două luni, în condiţii neelucidate, doctorul se sinucide. Se aruncă de la ultimul etaj al spitalului. Lasă în urmă o scrisoare de aproximativ 12 pagini, adresată Elenei Ceauşescu, prin care îşi justifica gestul. Generalul de brigadă Mihai Viorel Ţibuleac susţine, în lucrarea „Cazul dr. Schachter şi consecinţele sale“, din Caietele CNSAS: „Concret făcea referiri la teroarea instituită împotriva sa de către Ion Stănescu şi generalul Nicolae Pleşiţă, care i-ar fi cerut să-i urmărească pe unii activişti de rang înalt din cadrul PCR sub pretextul că ar pregăti o lovitură de stat cu sprijin sovietic“. Pe lângă aceştia, era filat în permanenţă şi Ceauşescu. Informaţiile ajung şi la urechile dictatorului. Istoricul Constantin Corneanu spune că Nicolae Ceauşescu amână să pună piciorul în prag. „Până la 16 martie 1973 când liderii Ministerului de Interne şi ai Securităţii sunt demişi din funcţiile lor, Ion Stănescu, şeful de la Interne, fiind scos şi din Comitetul Executiv (CEx) al CC al PCR“, explică istoricul Constantin Corneanu.
„Ceauşescu a convocat pe 16 martie 1973 Comitetul Politic Executiv la 11 noaptea. Aveam 40 de grade febră şi m-a luat din scutece. M-a adus la şedinţă pe mine, dar şi pe Ion Stănescu, ministrul meu. Se uita la noi. «În slujba cui sunteţi? În slujba ruşilor sau a americanilor?» Ne acuza de trădare! Stănescu stătea într-un colţ şi plângea“, rememorează momentul Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului“. Pleşiţă nu plânge.
După scandalul cu doctorul Schachter, Pleşiţă e numit şef al Serviciului Asigurare Materială, Financiară şi Medicală din Inspectoratul Judeţean Ilfov al Ministerului de Interne (martie şi decembrie 1973). E o retrogradare, însă asta nu-l descurajează. „Se părea că generalul Pleşiţă avea să-şi asigure o retragere liniştită din Securitate, numărând concediile medicale şi uniformele lucrătorilor operativi. Nu a fost cazul. După nouă luni, la 15 decembrie 1973, a fost reintrodus în aparatul operativ“, explică Nicolae Ioniţă, în studiul „Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale de securitate“ din Caietele CNSAS. Pleşiţă e numit locţiitor al şefului Direcţiei I Informaţii Interne. Imens pas înainte.
Post creat pentru Pleşiţă
E doar începutul promovărilor. Câteva luni mai târziu, la 7 mai 1974, generalul Pleşiţă ajunge în Colegiul de Conducere al ministerului, fiind numit secretar general, post creat special pentru el, potrivit istoricului Nicolae Ioniţă. Rolul lui Pleşiţă e de a coordona activitatea Direcţiei I Informaţii Interne, a Direcţiei a II-a Contrainformaţii în Sectoarele Economice şi a Comandamentului pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni. De la 1 decembrie 1975 este numit adjunct al ministrului de Interne, iar peste mai puţin de un an, la 4 noiembrie 1976 – prim adjunct al ministrului. După numeroasele schimbări guvernamentale, Pleşiţă e avansat la gradul de general-locotenent la 7 mai 1977. Se pare că făcuse treabă bună în criza generată de cutremurul din 4 martie ’77.
În anii '70, Pleşiţă vorbeşte la bilanţul Ministerului de Interne. FOTO Viorel Patrichi, „Ochii şi urechile poporului“
Pumnii daţi lui Paul Goma
Deşi se poate odihni confortabil în fotoliul său, Pleşiţă coboară în iarbă la nevoie, pentru a-i pune la respect pe duşmanii poporului. E cazul intelectualului Paul Goma, care trimisese, la 9 februarie ’77, o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului. După arestări repetate şi numeroase proteste ale organizaţiilor occidentale pentru drepturile omului, Goma va fi expulzat în Franţa, alături de soţie şi copil, la 20 noiembrie 1977. La insistenţele Securităţii, acestora le va fi restrasă cetăţenia română.
Mă, cum de nu ţi-a căzut, mă, o cărămidă în capu ăla, te-n c*r pe mă-ta de buhai! Nicolae Pleşiţă, către Paul Goma
Nicolae Pleşiţă vorbeşte cu aceeaşi mândrie nebunească şi excesivă despre întâlnirea sa cu Goma, în arestul Securităţii: „Era imediat după cutremurul din 1977. Morţi, mizerie, presiuni de tot felul. Apare Paul Goma cu ideea că face el o Cartă Havel în România. Făceau coadă la el păcătoşii care-i cereau butelii. L-am prins la Cercetări Penale, l-am apucat de barbă şi i-am tras un pumn în falcă de-a rămas cu gâtul strâmb. «Dumnezeul mă-tii, dobitocule, în timp ce ţara moare de tătari, tu te ocupi de Havel!? Mă, cum de nu ţi-a căzut, mă, o cărămidă în capu ăla, te-n c*r pe mă-ta de buhai» […] La Europa Liberă au făcut tapaj mare că i-am smuls barba. Nu i-am smuls-o“, mărturiseşte Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului“ semnat de Viorel Patrichi.
Ciudata prietenie Pleşiţă-Breban
O atitudine mai blândă avea Pleşiţă faţă de cei care îi furnizau informaţii, mai ales din pătura intelectuală. Pleşiţă a povestit dezinvolt modul cum a început colaborarea cu scriitorul Nicolae Breban, cel care îl turna inclusiv pe Goma. „Era supleant în Comitetul Central. A rămas fără voia lui Dumitru Popescu-Dumnezeu în Germania (n.r. – în 1972). N-a stat mult, dar s-a făcut publicitate. Era privit ca oaia neagră. L-au adus la mine pentru a fi păruit, dar ne-am despărţit prieteni. Mi-a dat şi cartea «Îngerul de ghips», cu dedicaţie […] Oricum, Breban a plecat satisfăcut de la întâlnire“, susţine Pleşiţă în volumul semnat de Viorel Patrichi „Ochii şi urechile poporului“.
Cei doi stabiliseră, de fapt, termenii simpli ai colaborării: Breban furniza informaţii, iar Pleşiţă încerca să le fructifice. O relaţie specială intelectual-securist. Breban va rămâne o sursă importantă de informaţii la sfârşitul anilor ’70 şi în anii ’80 când va merge des în străinătate. Scriitorul a negat după 1990 că ar fi colaborat cu Securitatea sau că ar fi avut vreo relaţie de prietenie cu securistul.
Totuşi, Pleşiţă nu rămâne mult nici în funcţia aceasta. Generalul de securitate e retras din structurile de conducere a Securităţii la scurt timp după ce Ion Mihai Pacepa defectează în Statele Unite, în iulie 1978. În septembrie 1978, Pleşiţă e numit comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de la Băneasa. Timp de aproape doi ani, până în aprilie 1980, îşi vede de studenţii săi.
Ursul călărit de vulpe
Se pare că o calitate aparte a lui Nicolae Pleşiţă era abilitatea naturală de a amuza cu propriile bufonerii. Aceasta nu e o exagerare. După 1962, când era responsabil de Regionala Cluj a Securităţii, Pleşiţă participa adesea la vânătorile din România ale secretarului general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, „vulpea“ Nikita Hruşciov. Bărbatul susţine că protocolul de dinainte de vânătoare era alcătuit din vin Ştaimingher de Bistriţa, care mergea cu carnea la proţap. Apoi, începea distracţia. Cităm. „Hruşciov venea din pasiune. Era un spectacol migraţia urşilor. Îi plăcea. Îl încadram ca trăgători. Eu eram între el şi Dej. Vine un urs frumos, mare, cenuşiu, direct spre el. Se ridică în două labe. Nu-mi plăcea să omor animale şi le lăsam să treacă. Acum, nu mai puteam, mai ales că trebuia să împuşc în contul lui Nikita Hruşciov. [...] Am fost nevoit să puşc. A tras şi Hruşciov. În ciori. Dej mi-a făcut cu ochiul.«Spune-i că el l-a împuşcat». «Vot tak! Vot tak! În ăsta am tras eu! În ăsta am tras eu!», striga Hruşciov. S-a suit călare pe ursul mort“, povesteşte Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului“.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
