(Textul semnat de Sorin Bocancea:„Se întoarce Kominternu’ prin Vasile Ernu?”

Acolo ne petreceam veacul în anii '87-'90. Între Fulguşor şi Moldova. Se punea de un „pichet”, cuvînt magic pe atunci. Ideea era simplă: facem nişte bannere şi pliante şi ne afişăm dis-de-dimineaţă în faţa Ministerului de Interne. Ştiam ce avem de scris. Data stabilită era 10 noiembrie (1989). Pentru cine a uitat: Chişinăul era capitală de Republică Unională care făcea parte din URSS, iar comunismul nu dădea semn să pice. De unde să ştie un copil născut în URSS că va muri în UE? Nici kremlinologii nu ştiau. Doar bunica mea ştia. Ea avea o zicală: familia mea a trăit în 3 (între timp 4) ţări şi nu a părăsit niciodată satul.

Dar să revenim. De ce 10 noiembrie şi de ce în faţa Ministerului de Interne nu are rost să povestesc. Făcea parte dintr-o strategie concretă cu semnificaţie clară. Ce riscuri presupune acest fapt? Nu cred că eram conştienţi: prea tineri, prea neînfricaţi, prea revoltaţi. Cert este că am reuşit să ne mobilizăm fix 7 persoane. Am sosit dimineaţă, ne-am plasat în faţa Ministerului, am pus pancartele  şi am început să strigăm diverse lozinci pregătite din timp. S-a întîmplat ce era de aşteptat: am fost ridicaţi de miliţie şi duşi cu duba undeva…  A urmat o întreagă nebunie, cu manifestări de stradă de solidaritate, cu cerinţe de eliberare şi cu violenţe fără precedent pentru acele vremuri. La presiunea străzii am fost eliberaţi. Manifestaţiile au continuat, însă, mult. Sorin Bucătaru, unul din participanţi, cred că are şi filmuleţe ale protestelor ce au urmat. Cine are nervi poate citi aici.  Dar nu despre asta voiam să povestesc. Nu am scris despre aceste evenimente pentru că sînt chestiuni intime şi nu-mi place să le utilizez şi să mă legitimez, aşa cum se practică prin zonă.  (Despre „originile mele sănătoase” am mai povestit aici pe îndelete).

Cum a decurs povestea îmi amintesc destul de vag. Timpul şterge amintirile, dar rămân anumite senzaţii. Încă îmi amintesc foarte bine interogatoriul şi modul în care a început să ne prelucreze un politruc. Îmi amintesc tonul, puţin răstit, cu nuanţe isterice şi tipul de injurii: „Ţara, Patria a cheltuit bani pe voi să vă crească şi educe şi voi nu-i sînteţi mulţumitori!!!”? Din „troţkişti, proşti şi fascişti ” nu ne mai scoteau. ŞI cel mai grav: „sînteţi vînduţi şi faceţi jocul imperialiştilor”... Înjurătura maximă: „extremiştilor”!  Aveam 18 ani. Frazele cadenţate şi replicile mînioase le aud foarte bine şi azi.

Vremurile au trecut, regimurile s-au schimbat, iar eu nu m-am schimbat prea tare: am îmbătrînit puţin fizic, dar am rămas mai anarhist de felul meu.

Nu-mi place să stau la curtea puterii nicidecum: ador exilul, fie şi în forma asta soft.  Am rămas la fel de nemulţumit şi de critic faţă de tot ce înseamnă Putere. Puterea hegemonică actuală, reală, nu una imaginată.

Prin tot ce fac astăzi încerc să pun întrebări simple: de ce regimul în care trăim produce mai multă nedreptate socială şi economică decît cel precedent pe care l-am urît? De ce copiii de la ţară, copiii de oameni simpli şi amărîţi nu mai au acces la educaţie? Cum se face că regimul pe care l-am urît din tot sufletul a produs mai multe şcoli şi dispensare cu acces pentru toţi cetăţenii, iar regimul la care am visat le distruge sistematic şi privatizează tot,excluzînd marea parte a populaţiei?  De ce cînd spui că vrei să se respecte drepturile scrise  în Carta Drepturilor Omului – acces universal  şi gratuit  la sănătate, educaţie, muncă etc, ţi se spune: comunistule? Cum se face că avem mai puţini copii şi tot mai puţine locuri la grădiniţele publice şi mai multe la cele private? Cum se face că am distrus şi fărîma de stat social pe care-l aveam şi am privatizat pînă şi conştiinţa?  De ce accesul la muncă a devenit un privilegiu? De ce, de ce, de ce????   Da, în textul meu cu pricina vorbeam despre aceste lucruri. Puterea nu-mi răspunde, pentru că are alte treburi şi stă doar la cheremul bancherilor şi finanţiştilor şi probabil pentru că pun întrebările prost. Comuniştii, cînd puneam astfel de întrebări, mă puneau în dubă şi mă băgau la puşcărie. Deci se temeau, deci mă respectau. Capitaliştii de astăzi nici nu mă mai bagă în seamă. Deci nu se tem, deci nu mă respectă.

Probabil va trebui să ne gîndim la noi forme de întrebări. Istoria ne mai învaţă şi cum să punem întrebări pentru a-i face să ne asculte şi să ne respecte. Puterea de azi este mult mai perversă:  ea  are instrumente mult mai puternice şi are armate de politruci şi ostaşi intelectuali care o apără.  Puterea tace, în schimb  îmi răspund politrucii noilor vremuri: comunistule, kominternistule, rusofilule vîndut ruşilor, leninistule,  anticapitalistule etc. Nu fac faţă la atîtea epitete. Să facem petiţii? E inutil şi jenant, pentru că nu ei sînt adevăratul duşman cu care care trebuie să luptăm. Sînt radical? Dacă întrebările mele sînt radicale  atunci DA, sînt!