Acatiste şi degete la nas – cum să scapi fiind de partea dreptăţii

Udrea şi Vosganian arătând degetul justiţiei, fiecare în felul său!

Atât siguranţa stoică a degetului la nas al Elenei Udrea, cât şi rugăminţile pioase printre acatiste ale lui Vosganian au ca element generator de speranţă credinţa că se află de partea corectă a baricadei. Exact! Cei doi ştiu că (probabil – n.a.) au furat, dar nu se simt vinovaţi.

Scene halucinante în Parlamentul României: un fost ministru cu greutate, pe aceeaşi funcţie cu actualul Liviu Dragnea, Elena Udrea duce degetul la nas într-un gest clar de apartenenţă la valorile grupărilor de tip mafiot; un alt fost ministru cu greutate, cârmuitor al economiei din ţara noastră, Varujan Vosganian, se bazează pe o altă structură de putere, divină de această dată. Udrea a crezut că scapă dacă se arată sigură pe ea şi pe spiritul de tovărăşie cu ceilalţi mafioţi umblând liberi prin plenul Parlamentului. Vosganian s-a rugat la Dumnezeu şi a scăpat. O fi coincidenţă?

De fapt, cei doi căutaţi de justiţia din ţara noastră au în comun un aspect subtil la nivel psihologic. Atât siguranţa stoică a degetului la nas al Elenei Udrea, cât şi rugăminţile pioase printre acatiste ale lui Vosganian au ca element generator de speranţă credinţa că se află de partea corectă a baricadei. Exact! Cei doi ştiu că (probabil – n.a.) au furat, dar nu se simt vinovaţi. Prin urmare, sunt victime ale sistemului sau ale răzbunărilor politice.

Totuşi, de ce nu se simt ei vinovaţi? De ce, în pofida unor dovezi care arată că sunt suspecţi de fapte de corupţie la cel mai înalt nivel, Udrea şi Vosganian se simt victime? Consider că principala lor credinţă, cea care îi poziţionează moral faţă de faptele lor, este că se află de partea corectă a baricadei, de partea dreptăţii. Şi cum să se simtă altfel dacă ei sunt exponenţii unui sistem generalizat şi metastazic de corupţie în România? La urma urmei, ei nu au făcut decât afaceri! Atât. Exact la fel cum făceau toţi cei din jurul lor! Adică şpaga era doar un ”comision” pe drept meritat fiindcă cel care câştigă un contract barosan trebuie şi el să contribuie cu ceva, nu? Şi cum să dai cuiva un contract doar pe ”competenţe”? Adica degeaba?

Asta este percepţia tuturor celor care sunt urmăriţi, judecaţi şi/sau condamnaţi pentru corupţie, ”noi nu am făcut decât afaceri”. Detaliind, Elena Udrea se simte exponentul unei forţe, a sistemului mafiot şi corupt din România, în luptă cu un alt sistem, cel de justiţie, pe care ea şi cei asemenea îl consideră doar un competitor în calea afacerilor lor. Asta este aroganţa şefului de gaşcă.

De cealaltă parte, Varujan Vosganian face apel la Dumnezeu. Ce poate el să îi spună Instanţei Supreme ca să îl scape de instanţa pămânească? Oare „Doamne, am greşit, dar doar un pic comparativ cu ăştialalţi. În plus, am dat şi o să mai dau din ce am luat la biserici!”? Şi el se crede de partea corectă a baricadei de are tupeul să ceară ajutorul divin pentru fapte reprobabile scrise clar în Biblie. Asta este aroganţa lunecoasă, a capului plecat.

Totuşi, cum de a scăpat Vosganian? Putem specula câteva explicaţii. Fie senatorii au considerat că au dat „partea leului” Justiţiei cu aprobarea arestării Elenei Udrea; fie au zis că Vosganian a furat prea puţin; fie au frică de Dumnezeu; fie nu mai au frică visându-se protejaţi de noul şi imprevizibilul Preşedinte. Cert este Elena Udrea a aratat degetul cui nu trebuie.