Theodor Grigoriu, despre Enescu: „Am văzut cei mai profunzi ochi verzi din câţi am întâlnit“

Vă prezentăm un extras din cartea „Vă rog să reveniţi, dragi maeştri!“, o amintire a compozitorului Theodor Grigoriu (1926-2014) despre George Enescu, pe care l-a cunoscut în anul 1944, când Enescu a cântat alături de Constantin Silvestri.

Un text de Irina Hasnaş

O carte recentă a marelui violist şi profesor Alexandru Rădulescu mi-a amintit de o dată ce a marcat puternic tinereţea mea: 11 decembrie 1944, zi în care am fost prezentat lui Enescu. Primul meu cvartet de coarde fusese distins de Premiul ce îi poartă numele şi trăiam, la 17 ani, epoca unei oarecare mici glorii printre colegii de liceu sau de muzică, dar şi a unei confirmări că strădaniile mele nu erau zadarnice. Am arătat şi în altă parte că, fiind un fel de cirac al lui Silvestri, mă aflam mereu în preajma lui, iar în această zi avea de susţinut un concert numai cu lucrările sale, un concert de autor, cum îl numim noi. Maestrul Enescu acceptase să-i cânte Sonata a II-a pentru vioară şi pian şi era de aşteptat ca tout Bucarest să se afle în sală. Silvestri m-a rugat să-i întorc paginile şi să vin mai devreme în cabina artiştilor, pentru a nu accentua emoţiile unui astfel de concert. În cabină se afla însă, venit mult înainte, marele Enescu, aşezat pe un scaun, studiind la vioară, cu surdină, pasajele mai dificile ale sonatei. Era îmbrăcat în frac, gata să iasă pe scenă, deşi, înaintea sonatei se aflau în program Liedurile op.1 pe versuri de Heine ale lui Silvestri. Am fost prezentat şi mă aflam în sfârşit lângă acela pe care îl admirasem de zeci de ori de la depărtare, fericit pentru privilegiul ce se acorda noului meu statut de tânăr compozitor.

Enescu era aşezat pe un scaun, studiind la vioară, în surdină, pasajele mai dificile ale sonatei. M-a privit o clipă, am schimbat câteva cuvinte şi s-a întors concentrat la studiul său. Fiind, chiar insignifiant, unul din complicii concertului, nu se mai jena de mine, repetând mai departe, cu insistenţă, schimbările de poziţii, digitaţii, cele mai bune arcuşe.

Puteam deci să-l privesc. Imaginea lui o port de atunci cu mine şi ea mă sprijină în momentele grele, de restrişte. A apărut, desigur, şi când îndepărtam – într-o toamnă la Paris – frunzele uscate de pe mormântul lui de la Père Lachaise, dar mai ilogică şi neconturată, ceea ce mi-a întărit credinţa că spiritul aparţine universului, iar trupul unui loc anume. Era imposibil ca el să se afle sub marmora aceea rece.

În seara evocată, am văzut cei mai profunzi ochi verzi din câţi am întâlnit; o profunzime abisală, în care nu puteai descifra dacă ea reflectă nesfârşita nostalgie a unui timp trăit anterior, un dor de a zbura cât mai departe de mizeriile terestre, o sclipire din privirea unui zeu sau unui faun, o epuizare aparentă, disimulând puterea copleşitoare şi de necuprins a unei explozii solare. Toate se adunau în ochii săi, pe care îi arăta rar, conştient de marea lor forţă, ce trebuia folosită cu parcimonie. O meşă de păr cădea pe fruntea sa larg boltită, puternică, impresionantă.

Întregul său chip era frumos, de o seriozitate încordată. Când s-a sculat în picioare, pentru a ieşi pe scenă, am observat de aproape, cu o strângere de inimă, deformarea coloanei sale, dar capul rămânea leonin, semeţ şi de o mare demnitate. Cei doi cântând, simţeam vibraţiile muzicale venind de aproape, ca o prezenţă magnetică ce te înlănţuia; erau vibraţii sonore dar şi zbuciumul fizic a doi mari muzicieni. Teribilă senzaţie pe care o mai simt şi azi, nu ştiu în ce ungher ascuns al trupului.

Dacă am fi putut avea o înregistrare a acelui fantastic duo – Enescu- Silvestri – din seara de 11 decembrie 1944, elanul celor doi ne-ar stimula şi astăzi imaginaţia. Fără un document sonor, ca şi în cazul memoriilor unui sufleur, trebuie să ne mulţumim cu palidele cuvinte ale unui tânăr, care a întors paginile la pian.

Un mare compozitor contemporan

Theodor Grigoriu, (n. 25 iulie 1926, Galaţi - d. 21 mai 2014, Bucureşti) a fost un compozitor şi muzicolog român. S-a născut la Galaţi, ca fiu al lui Vasile şi al Rariţei. A urmat Conservatorul de Muzică Bucureşti (1932-1936), cursul de aspirantură la Conservatorul "P.I. Ceaikovski" din Moscova (1955-1956). La şapte ani este admis la Conservatorul Regal de Muzică din Bucureşti şi ia lecţii cu George Enacovici şi cu Cecilia Nitzulescu-Lupu, care apoi îl predă sub dreapta îndrumare a studentului său, Constantin Botez, pentru a-l forma şi îndruma îndeaproape. Cunoscut concertist şi excelent pedagog, Botez îi va da lecţii particulare gratuite până la vârsta de zece ani. Îi recomandă să se înscrie la Conservatorul "Pro Arte", recent înfiinţat de violoncelistul George Cocea şi aflat sub patronajul Reginei Maria. Personalitate artistică formată sub îndrumarea lui Mihail Jora la Bucureşti, în perioada 1949-1954 şi a lui Aram Haciaturian la Conservatorul P.I. Ceaikovscki de la Moscova, în perioada 1954-1955, având şi studii de arhitectură, Theodor Grigoriu dovedeşte prin lucrările sale o mare exigenţă în desăvârşirea lor. Maestru recunoscut al muzicii româneşti, cunoscut şi în mediile muzicale internaţionale: Franţa, SUA, Suedia, Germania, China, Rusia, etc, Theodor Grigoriu este un compozitor ce continuă gândirea muzicală a marelui George Enescu.