„Isis“, o bijuterie sonoră pe scena Ateneului

Din ianuarie 2010, James Gaffigan a fost numit dirijorul-şef al Orchestrei Simfonice din Lucerna FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Dirijorul James Gaffigan va conduce la Ateneu, astă-seară, pentru a doua oară, Orchestra Simfonică din Lucerna, având în program lucrări de George Enescu, Wolfgang Amadeus Mozart şi Joseph Haydn

Articol scris de  Despina Petecel Theodoru 

George Enescu. Prima lucrare din programul serii este poemul Isis (orchestraţia schiţei enesciene realizată de Pascal Bentoiu). Participă Corul de cameră „Preludiu“, dirijat de Voicu Enăchescu. În anul 1996, Pascal Bentoiu – autorul completării cu ţesătură orchestrală sau camerală a schiţelor rămase de la George Enescu pentru Simfoniile a IV-a şi a V-a şi pentru Trio-ul cu pian în la minor – descoperea, în arhivele Muzeului „George Enescu“, schiţa unui nou „proiect“ al compozitorului, datat 1923: Isis, pentru cor şi orchestră. Ideea acestui „vast Adagio simfonic“, cum îl numeşte exegetul enescian, se conturează în mintea lui Enescu imediat după perfectarea planului general al operei Oedipe (1921-1922). 

Un omagiu pentru Maruca

Multitudinea reminiscenţelor oedipiene – a) cele din episodul dramatic în care, ajuns la „răscrucea a trei drumuri”, eroul, chinuit de incertitudini, oscilează în alegerea unuia dintre ele, din dorinţa de a evita tragicul destin, şi b) cele transfigurate din final, când Oedipe moare în plină lumină, intrând în veşnicie – transformă poemul Isis într-o stranie reducere la scară, post factum, a planului monumental al tragediei lirice. 

Pascal Bentoiu a reuşit, prin poemul Isis, să redea cu maximă acurateţe spiritul enescian

E ca şi când Enescu ar fi simţit nevoia să rămână învăluit în trena aburului protector al transcendenţei, până la sfârşit – Vox Maris op. 31 şi Simfonia de cameră op. 33 – trecând prin Simfonia a III-a, cu cor, op. 21 –, Isis având afinităţi de substanţă cu fiecare dintre ele. Pe de altă parte, lucrarea pare a fi şi un omagiu discret adus Marucăi, „stăpâna“ absolută a sufletului său, întruchipare a „eternului feminin“, pe care compozitorul obişnuia s-o mai numească şi Isis, asemuind-o cu zeiţa-mamă, zeiţa-universală din mitologia egipteană. În orice caz, mini-poemul acesta e o adevărată bijuterie sonoră, o jerbă florală îmbibată de lumina şi puritatea edenice picurate de vocalizele volatile ale corului de soprane. Meritul îi revine lui Pascal Bentoiu care a reuşit să păstreze şi să redea cu maximă acurateţe spiritul enescian, neavând la dispoziţie decât o schiţă. 

Concertul „Madigan“ al lui Mozart

Compus în Viena anului 1785, Concertul nr. 21 în Do major, pentru pian şi orchestră K 467, de Mozart, va primi ulterior denumirea de „simfonie cu pian principal“. Datorită însă evoluţiei cvasi-independente, atât a pianului solist, cât şi a orchestrei, concertul mozartian a mai fost numit şi „concert-simfonie“. În prima mişcare, pianul îşi face apariţia, pe fondul dialogurilor şăgalnice ale suflătorilor, ca un element arhitrectonic de susţinere, poate ca un fronton cuadrat, rezistent, echilibrat, de coloană dorică. „Mozart nu mai poate fi tratat superficial“, ar spune Carlo Zecchi. „Există în opera lui o forţă care cere să fie scoasă la suprafaţă“. 

Or, Allegro-ul iniţial şi, în special, cadenţa pianului evidenţiază tocmai maturitatea lui Mozart în a concilia principiul naturii înconjurătoare cu cel al naturii interioare, printr-un exerciţiu superior de gândire, dublat de jocul imaginaţiei sale nelimitate. 

Mişcarea mediană ne proiectează, ca majoritatea părţilor lente ale opus-urilor lui, în zona simplităţii inefabile, a armoniei desăvârşite, a plutirii extatice în imponderabil, nu lipsită însă de acele „adieri funebre” atribuite în genere de către Cioran acestor secvenţe. Datorită utilizării ei de către regizorul suedez Bo Widerberg, drept coloană sonoră a peliculei cinematografice Elvira Madigan, Concertul nr. 21 a rămas de atunci cunoscut sub denumirea de „Concertul Madigan“. „Prin exuberanţa şi virtuozitatea finalului, Mozart pare să ne împărtăşească tuturor, cu francheţe, că viaţa nu poate fi înţeleasă decât prin cunoaşterea de sine“.

Londra lui Haydn 

Simfonia nr. 104 în Re major (H. 1/104), Londra, de Joseph Haydn, încheie seria celor 12 Simfonii „londoneze“, concepute de Haydn în intervalele petrecute în capitala Angliei: 1791-1792 şi 1794-1795. 

Partitura Re major-ului a fost terminată în 1795 şi interpretată tot atunci la Teatrul Regal din Londra, sub bagheta compozitorului. Ca şi celelalte 11, Simfonia 104 dezvăluie echilibrul şi vivacitatea spirituală – dobândite de Haydn după eliberarea de sub constrângerile exercitate asupra sa de către prinţul Esterházy, al cărui „muzician de curte“ fusese timp de patru decenii –, îndrăzneala combinaţiilor armonice, ca şi elocvenţa unei retorici ferme, dezinvolte. 

Libertatea sa de spirit se vădeşte încă din introducerea lentă, ce precede Allegro-ul iniţial, unică în felul ei: ea se extinde pe parcursul a 60 de măsuri, ca un preludiu miniatural în care sunt comprimate motivele tuturor secţiunilor! După atmosfera mocnită, terifiantă din Adagio, Allegro-ul izbucneşte cu aceeaşi strălucire triumfală cu care va ţâşni Do major-ul, la începutul Oratoriului „Creaţiunea“ (1796), când, după sonoritatea sumbră a întunericului primordial, tenorul, secondat de cor, va rosti celebrele cuvinte biblice: „Să se facă lumină“! Graţia, nobleţea, frumuseţea melodică, dar şi umorul fin definesc partea secundă, iar Menuetul, deşi riguros construit, e creionat, prin contrast, în ritmul dansurilor germane de la curţile princiare. Tenta sa folclorică se menţine şi în finalul simfoniei, construit pe baza unei melodii populare croate, plină de nerv şi de vitalitate.

Fazil Say - pian

Compozitorul şi pianistul turc, Fazil Say, în vârstă de 43 de ani, a compus prima sa piesă, o sonată pentru pian, la 14 ani, când era deja student la Conservatorul din Ankara, în clasa lui Mithat Fenmet, elevul lui Cortot.

Încă din acea perioadă şi-a format un crez estetic, pe care-l găsim atât de bine exprimat mai târziu în piesa Patru Dansuri ale lui Nassredin Hodja: ritm variabil, sincopat, bogăţie melodică, teme din folclorul local. În acest sens, Say se înscrie în tradiţia unor compozitori ca Bartok, Enescu, Ligeti. 

Fazil Say şi-a perfecţionat măiestria ca pianist la Düsseldorf şi Berlin. Aceste studii şi tehnica sa remarcabilă i-au permis să stăpânească repertoriul clasic cu o naturaleţe absolută. El a concertat pe toate cele cinci continente şi a realizat înregistrări remarcabile ca interpret şi compozitor. 

Activitatea sa a fost răsplătită cu premiul Young Concert Artists Auditions (New York, 1994), German Music Critics’ Best Recording of the Year Award (2001), Echo (2001 şi 2009), Ambassador of Intercultural Dialogue (2008)