INTERVIU Marius Vlad Budoiu, tenor: „Textul este cheia spre muzica lui Wagner“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Marius Vlad Budoiu, în rolul lui Otello FOTO: Florin Iliescu
Marius Vlad Budoiu, în rolul lui Otello FOTO: Florin Iliescu

Pe Marius Vlad Budoiu, care a cântat la Operă rolul titular din „Otello“ şi ieri, la Sala Palatului, în poemul simfonic „Vox Maris“ de George Enescu, îl mai puteţi asculta şi pe 15 septembrie, în „Aurul Rinului“ de Wagner

Marius Vlad Budoiu (43 de ani) a preluat pe ultima sută de metri rolul maurului din Veneţia, în opera Otello de Verdi, care s-a cântat la Opera Naţională Bucureşti (ONB) vineri şi luni. L-a ajutat însă experienţa pe care o avea cu această partitură. Cu regizoarea bulgară Vera Nemirova spune că „s-a întâlnit la jumătatea drumului“.

Artistul este unul dintre puţinii tenori români care abordează opera wagneriană, pe care o consideră un eveniment complex, ce îmbină drama cu muzica şi cu spectacolul vizual. În vara aceasta a cântat sub bagheta lui Daniel Barenboim, în cadrul BBC Proms, şi spune că de-abia aşteaptă să-l revadă în septembrie la Bucureşti. De asemenea, el spune că „Inelul Nibelungului este o variantă mai complexă de Stăpânul Inelelor“.

Aţi intrat în spectacolul cu Otello pe ultima sută de metri. V-a fost greu? Cum v-aţi adaptat provocării?

N-a fost deloc greu, pentru că eu făcusem repetiţiile la acest spectacol (e vorba de repetiţiile cu orchestră, necesare oricărei montări în premieră – n. red.), Peter Seiffert (tenorul care trebuia iniţial să cânte în rolul Otello – n. red.) urma să vină doar cu trei zile înainte de prima reprezentaţie. Aş spune că eu eram în momentul acela cu glonţul pe ţeavă.

„ZARURILE AU CĂZUT BINE“

Dar cu dirijoarea Keri-Lynn Wilson, invitată specială a acestui festival, cum v-aţi împăcat? N-a fost prea din scurt?

Şi în cazul acesta, eu mai lucrasem înainte cu ea şi ne cunoşteam stilurile. Zarurile au căzut bine.

Aţi cântat de fiecare dată cu altă soprană în rolul Desdemonei: vineri a fost Iulia Isaev, iar luni Nicoleta Ardelean. Există diferenţe majore între ele?

Desigur, fiecare dintre ele are propria personalitate, care se vede şi se aude în cânt şi în joc. Fiecare creăm pe scenă personajul nostru, plecând de la indicaţiile regizorului. Cum şi eu am fost un alt Otello decât ar fi fost Seiffert, şi fiecare dintre ele este o altă Desdemona. În orice caz, amândouă sunt soprane de mare valoare şi mă bucur că am avut ocazia să cânt cu ele. Iulia Isaev a fost în aceeaşi situaţie, a preluat rolul în ultimul moment, dar era în deosebită formă, era foarte pregătită.

„NE-AM ÎNTÂLNIT LA JUMĂTATE DE DRUM“

Care este rolul dirijorului într-un spectacol de operă? 

Vera Nemirova (regizoarea bulgară care a montat acest Otello la Opera bucureşteană – n. red.) este o regizoare care lucrează foarte mult în detaliu. Nu numai detalii de mişcare scenică, ci merge şi la indicaţii de intenţie, de tărie, sentiment, reacţii interioare etc. Poate rezultatul final nu a fost 100 % ce şi-a dorit ea, dar aş spune că ne-am întâlnit la mijlocul drumului. Eu sunt mulţumit de ce a ieşit până la urmă.

 Drama şi muzica sunt la fel de importante. Textul nu este pretext, ci este punctul de pornire al izvorului muzical.

„NU MAI ŞTIM SĂ VEDEM WAGNER PE SCENĂ“

În cadrul Festivalului, aţi cântat o lucrare enesciană. De ce aţi ales-o?

Aş putea să spun că eu am ales să cânt această lucrare, dar aş fi prea încrezut. Aş putea spune că lucrarea m-a ales pe mine, dar aş fi închipuit... 

În vara aceasta aţi debutat la Londra, la BBC Proms, cu „Aurul Rinului“, sub bagheta lui Daniel Barenboim. Cum a fost experienţa?

Rămân cu fericirea că l-am cunoscut personal, că am avut deosebita plăcere să cânt sub bagheta acestui artist minunat. Trebuie să fiu sincer, să spun că rolul meu este minor, aproape insignifiant, aşa cum îl văd eu din perspectiva rolurilor din care se constituie repertoriul meu. Am avut ocazia să lucrez alături de artişti excepţionali şi mai ales alături de domnul Barenboim. Este atât de adevărat şi de minunat cum concepe şi creează el muzica, încât îmi pare că este omul de la care am învăţat cel mai mult, fără să-mi spună prea multe. Mi-a reamintit ceea ce nu mai ştie generaţia tânără: umilinţa în faţa artei. Faptul că suntem artişti ca să servim arta, nu ca să ne servim pe noi sau ca să câştigăm bani.

Sunteţi unul dintre puţinii cântăreţi care abordează repertoriul wagnerian. În ce constă „greutatea“ muzicii lui Wagner?

Cred că e greu chiar şi să rezişti pe scaun trei - patru ore de muzică. Cea mai lungă operă a lui Wagner depăşeşte patru ore! De ce am sta în sală la atâta Wagner? Ei bine, el este un fenomen special. A gândit opera sa ca pe un eveniment complex, care îmbină drama cu muzica şi cu spectacolul vizual. În fond, este un concept mereu modern, care se reinventează odată cu formele noi de exprimare. 

Să ne gândim doar la ce înseamnă un film bun: subiect (dramă), imagine şi muzica adecvată. Asta ne propune şi Wagner. Dacă mergi nepregătit la o operă de Wagner, e ca şi cum ai încerca să urmăreşti un film (bun) chinezesc, fără traducere. Am încercat, nu funcţionează. 

Muzica lui Wagner este atât de legată de text, încât eu aş insista să se subtitreze şi în concert. Odată înţeles acest concept, se deschide un nou univers. Drama şi muzica sunt la fel de importante. Textul nu este pretext, ci este punctul de pornire al izvorului muzical. Wagner şi-a scris singur textul, pentru a-l îmbina mai bine cu muzica. Textul este cheia spre muzica lui Wagner. 

Pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, la Bucureşti se va cânta integral Inelul Nibelungului. Ce i-aţi spune unui meloman nefamiliarizat cu muzica lui Wagner?

Wagner a scris cred că 27 de ani la aceste patru opere. Este o creaţie monumentală care merită trăită măcar ca să ştii ce nu îţi place.

În trecut, la Bucureşti s-au cântat cam toate operele lui Wagner. În ultima vreme a decăzut din atenţia celor care decid destinele operelor din ţară. Şi, ca atare, nu mai ştim să vedem Wagner pe scenă. Titanul acesta creează o lume pe care tot el o şi distruge. Inelul Nibelungului este o variantă mai complexă de Stăpânul Inelelor. Avem Inelul cu vraja şi cu blestemul lui, avem zei, avem giganţi, avem pitici şi eroi care îşi iau în mână destinul şi lasă în urmă o lume nouă. Basm, revoluţie burgheză şi vraja unei muzici incredibile. Pentru fiecare câte ceva. Să nu înţeleagă însă unii că e cazul să-şi aducă copiii la concert. Nu. Nu vorbim despre Petrică şi lupul

Vorbim despre basmele pe care le ascultăm ca nişte copii mari, cu sufletul deschis şi cu mintea plină de amarul realităţii. Dar aceste basme ne transformă şi, reveniţi pe tărâmul realităţii, parcă suntem uşor schimbaţi, puţin mai bogaţi şi puţin mai frumoşi. Pe dinăuntru...

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite