Viaţa după “regimul Băsescu” (II). Fişa postului de preşedinte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lumea arde în jurul nostru, iar noi ne jucăm prosteşte de-a alegerea preşedintelui. Şi ne pierdem, vorba lui Caragiale, în “daraveri de clopotniţă”. Nu vrem să ne construim viaţa pe alte coordonate, în afara replicilor televizate de prost gust pe care şi le dau aproape zilnic Traian Băsescu şi Victor Ponta?

Chiar aşteptăm să ne spună copiii noştri, când vor deveni adulţi, că ne-am uitat la “războiul Băsescu-Ponta” ca la o telenovelă, să vedem dacă “se termină cu bine”, iar când ne-am trezit, ne-am dat seama că s-a terminat fără învingători, doar cu învinşi – adică noi toţi?

Am publicat acum câteva zile un articol în care spuneam că cei care aşteaptă schimbări esenţiale după “sfârşitul regimului Băsescu” îşi fac iluzii. Mai e mult de construit în România. Pentru asta, contează cum va fi viitorul preşedinte. Cum e mai important decât cine.

PSD şi-a anunţat, în sfârşit, candidatul: Victor Ponta. PNL l-a anunţat pe Klaus Iohannis. Despre Cătălin Predoiu din partea PDL ştiam deja. Dar deocamdată sunt doar jumătăţi de candidatură, căci dreapta recent unită cică mai face nişte sondaje (de care? adevărate sau “cu materialul clientului”?), ca după aceea să ia o decizie politică asupra candidatului unic. Ne jucăm? Dacă oricum decizia va fi una politică, de ce se mai fac sondaje, doar de ochii lumii? Mai este anunţat oficial şi Cristian Diaconescu, din partea PMP.

Discursuri despre orice şi mai nimic

Am analizat cu atenţie discursul ţinut la Craiova de Victor Ponta şi Programul politic al lui Klaus Iohannis pentru următorii zece ani.

Senzaţia cu care am rămas a fost că niciunul nu este pregătit pentru funcţia de preşedinte. Radu Magdin a caracterizat foarte bine, în Adevărul, discursurile celor doi candidaţi – “fără sare şi piper”. Aş mai adăuga ceva: sunt discursurile unor politicieni marcaţi de un fel de provincialism politic, care nu reuşesc să înţeleagă că ceea ce promit ei (de pildă, şcoli şi spitale – Victor Ponta, ori “mai puţină gălăgie în ţară” – Klaus Iohannis) depinde în mai mare măsură de ce se întâmplă la Bruxelles ori în Ucraina decât de ce se spune prin partidele lor sau pe la televiziunile “de ştiri”, la care se uită tot timpul.

Discursul lui Victor Ponta e al unui lider propulsat de partid care se simte bine între “ai lui” şi, din această poziţie, încearcă să transfere atmosfera din sânul partidului asupra “tuturor românilor”. A spus de toate, ca să împace pe toată lumea: armată, Biserică, şcoli, spitale, familie, tradiţie, mândria de a fi român, ortodoxie, minorităţi, culte religioase etc., etc. A înşirat aceste teme plat, “ca mărgelele pe aţă”, fără accente, fără a pomeni vreo prioritate, fără să articuleze ceva despre cum va face, ca preşedinte, ca “tot românul să prospere”. E mai degrabă un discurs orientat spre trecut (criticând “greaua moştenire” a PDL & Băsescu), care promite măsuri reparatorii şi atât. Nu conţine nicio idee importantă despre prezenţa ţării în politica internaţională, nimic despre provocările globalizării ori despre menghina în care ne aflăm (şi doar e prim-ministru, ar trebui să ştie mai bine decît alţii în ce conjunctură internaţională trăim). Sunt doar câteva referiri de ansamblu la UE. Generalităţi zâmbitoare şi imature.

Programul lui Klaus Iohannis e sec, cu mult limbaj de lemn, nu are aproape nicio idee originală (la o adică, unele pagini de acolo pot fi preluate, cu minime schimbări, de orice partid din România, ba chiar şi din alte ţări). E şi el marcat de trecutul recent, promite o “reaşezare” a scenei politice, explică (defensiv!) de ce PNL şi-a găsit în sfârşit destinul în PPE. E mai articulat decât discursul lui Victor Ponta în legătură cu atribuţiile şi rolul viitorului preşedinte, dar le descrie “ca din manual”, în termeni generali (“mediator, echidistant, garant al funcţionării instituţiilor statului” etc.) şi se opreşte la acest nivel. Viziunea despre România viitorului? Doar cea a unui administrator meticulos, care n-are idei, dar poate, eventual, să aplice conştiincios ideile aflate în circulaţie.

Ce are de făcut un preşedinte?

Tocmai aici e marea problemă. Dacă extragem din “fişa postului de preşedinte” două atribuţii esenţiale – relaţia cu instituţiile statului (inclusiv servicii secrete, armată, Justiţie) şi politica externă – constatăm aşa: Klaus Iohannis nu are niciun fel de experinţă în aceste domenii, nu cunoaşte mecanismele instituţionale şi funcţionarea lor. N-ar fi cazul să ne întrebăm (căci cei care îl propun nu par să se fi gândit) dacă, în această situaţie, poate fi un bun preşedinte? N-ar fi periculos să ne facem iluzia că “va învăţa din mers”? Nici Traian Băsescu nu era foarte pregătit, a învăţat din mers (dar a avut instincte politice sănătoase). Nu ne ajunge? Victor Ponta a început să aibă, de când e prim-ministru, ceva experienţă privind funcţionarea statului, dar nu reuşeşte să se desprindă de statutul de “om-de-partid-care-se-simte-bine-între-ai-lui-şi-vrea-să-le-facă-pe-plac”. Aşa că e preocupat excesiv de imaginea proprie, de subiectivităţile lui, are reacţii emoţionale (bunăoară, la provocările lui Traian Băsescu, care i-a simţit punctul slab şi îl tot hărţuieşte), în schimb ratează reacţiile ori deciziile pe nişte mari teme strategice, mult mai importante pentru România decât polemica sterilă pe tema CAS-ului ori a accizei la benzină.

Avem, aşadar, deocamdată, doi candidaţi anunţaţi oficial (creditaţi cu “cele mai mari şanse” de unele sondaje; nu şi de celelalte sondaje, cele care contează) care stau destul de prost în raport cu “fişa postului de preşedinte”. Să trecem mai departe.

Cristian Diaconescu, candidatul PMP, este un excelent tehnocrat şi un om de bună calitate. Are experienţă instituţională, dar nu reuşeşte să o transmită convingător către câteva milioane de votanţi. Şi, deocamdată, pare să-şi trateze cu neglijenţă sau dezinteres propria candidatură. O dovadă măruntă, dar semnificativă, e că nici măcar nu şi-a închis blogul de pe când candida la primăria Capitalei din partea PSD, aşa cum a semnalat Antonio Momoc, specialist în comunicare politică, la Adevărul Live. Când scriu acest articol, blogul este activ: cine caută pe Google “Cristian Diaconescu blog” acolo ajunge; poate îl actualizează între timp, cu atât mai bine. Nu prea avem de unde afla care e viziunea sa despre viitorul României – decât, eventual, de prin rarele apariţii la televiziune. (Dacă tot îl are candidat, PMP ar putea să-i pună pe site măcar o poză, undeva la vedere). 

Cătălin Predoiu, candidat al (fostului) PDL, are, de asemenea, experienţă instituţională; dar pare mai preocupat să ajungă candidatul unic al dreptei decât să ajungă preşedintele ţării. Iar “Proiectul de ţară” pe care îl propune are – îmi pare foarte rău pentru comparaţie – cam acelaşi “aer” cu discursul lui Victor Ponta: conţine cam de toate (să avem mai mulţi milionari în euro, să-i sprijinim pe primari, să vedem Republica Moldova în UE, să-i aducem acasă pe cei plecaţi etc.), afirmate sec şi neconvingător.

Călin Popescu-Tăriceanu? Cu tot respectul, cum poate fi considerat un candidat serios cineva care îşi încropeşte cu trei luni înainte de alegeri un partid (mă rog...) pentru că s-a supărat, vorba poporului, “ca văcarul pe sat”?


Sondajele de azi sau România de mâine?

În acest context, e de mirare cum dreapta unită nu a constatat că, raţional vorbind, cel care se încadrează cel mai bine în fişa postului de preşedinte este Mihai-Răzvan Ungureanu. Are experienţă instituţională solidă, a fost un foarte bun ministru de Externe (asta se poate constata pe bază de rezultate, nu de păreri gata făcute). A spus deschis – şi de multă vreme – că vrea să ajungă preşedinte, ceea ce e un act de curaj în politica noastră fandosită (unde ceilalţi se ascund după fasoane precum “dacă partidul va decide, atunci îmi voi asuma responsabilitatea” şi alte asemenea formule de fecioare duse la măritiş). E cu mult peste toţi ceilalţi ca nivel intelectual, îi poate învinge în orice dezbatere serioasă şi substanţială. Poate sta liniştit lângă politicienii din UE, vorbeşte şi se poartă ca ei, are acelaşi sistem de referinţe ca ei, nu mai trebuie să înveţe “din mers” regulile de la Bruxelles ori de la Washington, le ştie deja. Şi, mai ales, are o viziune despre cum am putea să devenim o ţară normală, respectabilă, europeană, codusă de politicieni responsabili şi competenţi.

Are profilul necesar pentru a deveni un om de stat, nu doar un politician care joacă miuţa în curticica noastră românească. E o şansă să ieşim din acest ping-pong în care băltim de atâta vreme şi din obişnuinţa de a vota “răul mai mic”: poate fi un candidat pur şi simplu bun, nu o opţiune “dintre două rele”. MRU are cele mai mari şanse să-i scoată din casă pe cei nehotărâţi şi pe cei care vor altfel de politică. Dacă n-ar sta cu ochii pe sondaje, ci ar acorda atenţie calităţilor necesare unui preşedinte, partidele de dreapta ar convinge şi electoratul că, pentru România copiilor noştri, trebuie votat un preşedinte cu profilul lui MRU, tocmai pentru că seamănă cu ceea ce am vrea să vedem în România în viitor. Măcar ar propune singurul candidat care îl poate contracara serios şi substanţial pe Victor Ponta (căci, pentru şeful PSD, Klaus Iohannis, Cătălin Predoiu ori Cristian Diaconescu ar fi nişte adversari foarte comozi). Dar partidele noastre de dreapta, abia unite, se comportă ca nişte băietani care au luat toate jucăriile şi preferă să le strice decât să-i lase şi pe alţii să intre în joc.

Numai că jocul a devenit periculos. Nereformate (căci legea partidelor politice, cu sistemul de finanţare cu tot, e călduţă şi le convine tuturor), partidele noastre propun pentru funcţia de preşedinte candidaţi care să le convină (chiar dacă sunt nepregătiţi pentru asta), doar pe bază de “are” sau “n-are şanse”. Şansele vin atunci când construieşti ceva, nu când te acomodezi conjuncturilor şi când ţi-a intrat în sânge refrenul “azi voi, mâine noi, las’ că ne înţelegem cumva”. Jucându-se ca băieţii, cu mingea în ogradă, politicienii noştri au uitat să privească peste gard, spre lumea reală.

Deocamdată, PSD ne propune un candidat care, de fapt, nu vrea să ajungă preşedinte (Victor Ponta a spus-o de multe ori, până la urmă s-a supus, docil, voinţei partidului), iar la dreapta se bate toba despre “candidatul unic” şi se fac sondaje până s-o plictisi de tot electoratul. Avem de ales între unul care nu vrea şi altul care încă nu ştim cine este, dar las’ că ni-l reperează Dreapta Unită într-un sondaj...

De-aia spuneam că nu “sfârşitul regimului Băsescu” e problema. Problema e că s-ar putea ca viitorul preşedinte să fie ales fără criterii, pe bază de sondaje aranjate în ultima clipă şi de ţuţăreală de partid. Lumea arde şi noi s-ar putea să avem, în următorii cinci ani, un preşedinte incapabil. Dacă e aşa, copiii noştri vor avea ce ne reproşa, cu siguranţă. Putem să ne ruşinăm de pe acum. 

(va urma - în articolul următor, despre societatea civilă)


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite