Republica Serviciilor Secrete

Aceste rânduri-gânduri pornesc de la o realitate tristă, confirmată de „punerea la dispoziţie”, o sintagmă ridicolă, a unui înalt personaj din societatea românească. Însă nu condiţia celui ce părea a fi noul Tipătescu, în România de azi, ne interesează, ci protecţia cetăţeanului, uluit de ce i se poate întâmpla, fără să îl apere nimeni.

Cine a profitat de ambiguitatea mecanismului legal de control al serviciilor secrete româneşti este clar. Cu toate acestea, din punct de vedere democratic, vrem nu vrem, prima victimă a aroganţei înstelatului devenit vedetă de televiziune, este cetăţeanul român.

Un cetăţean care, conform Constituţiei României, poate alege şi poate fi ales, inclusiv ca preşedinte al ţării unde a văzut lumina zilei.

Ceea ce nu înseamnă că şi îşi exercită complet clamatele atribuţii constituţionale, ci devine captiv al sistemului care îi aduce aminte de evoluţia sa anterioară, deşi ar trebui, ca în orice stat democratic, nu autocratic, să fie cel mai bine informat, înainte de a lua hotărâri utile compatrioţilor săi, în situaţii de criză, reale, nu mimate.

Preşedintele este, însă, lipsit de instrumentul pe care omologi ai săi, de peste hotare, îl au. Aici fiind vorba de cupola serviciilor de informaţii, funcţională în Statele Unite ale Americii, inexistentă pe malurile Dâmboviţei, unde fiecare structură de intelligence pare a dori să rămână - sub pretextul autonomiei profesionale - stat în stat.

În acest mod, ultimii 27 de ani au demonstrat abilitatea celor care ajungând în vârful ierarhiei lor profesionale, au profitat de absenţa unei normale limitări democratice, la două mandate, a evoluţiei lor acolo unde puterea generează, uneori, conduite ciudate celor slabi de înger.

Absenţa cupolei serviciilor de informaţii, care pare a nu fi dorită de niciunul din şefii structurilor mioritice de intelligence, l-a făcut pe primul preşedinte postdecembrist să fie dependent de un singur furnizor de date clasificate, pe al doilea şef de stat autohton, după 1989, să fie învins chiar de cei în care a avut încredere, pe al treilea preşedinte să jongleze cu orgoliile unor purtători de grade, marcaţi de faptul că aveau şefi civili - numiţi pe criterii politice -, care erau mai degrabă toleraţi, decât acceptaţi, ca legali conducători ai unor instituţii extrem de puternice.

De aici a şi apărut iluzia, ingenios inoculată opiniei publice, că preşedintele României este prizonierul, mai mult sau mai puţin vizibil, al serviciilor secrete, nu cel ce ia cele mai importante decizii, atunci când prevederile legale o impun.

La nivelul Guvernului României, chiar dacă şeful executivului are în subordine miniştri care supervizează instituţii militarizate, asta nu înseamnă că şi beneficiază de cel mai bun flux de date integrate, clasificate, în mod curent, deşi tocmai actuala situaţie internaţională ar impune instituirea unui briefing matinal, axat pe intelligence, la fel de consistent precum cel dezirabil la Palatul Cotroceni.

Şansa existenţei actuale a unui nou legislativ - cu comisii de specialitate ce pot deveni într-adevăr eficiente, în exercitarea controlului democratic al instituţiilor implicate în apărarea drepturilor cetăţeanului român – ar trebui să nu fie irosită, iar legi amânate, de ani buni, menite a moderniza serviciile secrete, de a conferi un statut clar celor care aleg o carieră profesională firească, în acest domeniu, să fie adoptate cât mai curând.

Indiscutabil, serviciile secrete româneşti au un rol major în prevenirea infiltrării unor terţi, cu intenţii deloc paşnice, pe teritoriul naţional.

Viaţa însă a demonstrat că nu au funcţionat şi subsistemele de protecţie ale cetăţeanului contra acelora care au luat decizii sau au stopat hotărâri utile prosperităţii economice, pe baza extinderii atribuţiilor funcţionale, în conformitate cu iluzia unei puteri deloc asumate legal.

În plus, la o simplă scanare a celor mai importante servicii de informaţii autohtone, două repere sunt rapid devoalate.

Primul este cel al numirii, ca numărul 1 sau numărul 2, în ierarhiile de intelligence mioritice, a unor personaje care au sărit etape de evoluţie profesională şi au apărut parcă din neant, doar pentru că anumiţi factori politici au dorit să aibă loialişti ai puterii lor personale, nu apărători ai ordinii de drept, constituţionale.

Un al doilea reper este cel al penetrării tuturor serviciilor de intelligence de emisari acoperiţi ai structurilor concurente, aspect care blochează practic iniţiativele celor interesaţi de întărirea statului democratic românesc, „supervizarea” fiind percepută, de profesioniştii de bună credinţă, ca un semn de neîncredere politică în eficienţa muncii lor.

În mod paradoxal, unele din structurile de informaţii au efective şi finanţări de care, de pildă, forţele armate duc lipsă.

De aici apare şi imaginaţia unora că ţara se poate apăra doar prin demersuri generate în spatele uşilor închise, ale marilor cancelarii occidentale. Ceea ce nu ar fi rău, cu condiţia să se obţină şi rezultate concrete, nu doar ignorări jignitoare, observate de contribuabilii români, cei care finanţează bugetele, deloc minore, ale serviciilor de intelligence autohtone.

Dacă, de acum încolo, apărarea cetăţeanului va deveni o prioritate a instituţiilor menite să îi asigure libertăţile constituţionale, atunci, la nivelul Preşedinţiei României, la cel al guvernului ţării şi mai ales la forumul legislativ trebuie instituite mecanisme serioase, credibile, de depistare rapidă şi stopare, fără întârziere, a tuturor celor care sunt tentaţi să îşi asume rolul celebrului personaj Tipătescu, cel care citea agitat gazeta „Răcnetul Carpaţilor”, terminând de citit, cu voce tare, o frază din acest jurnal :

- „... Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!... (indignat.) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!”

Diferenţa fiind că azi oraşul este Bucureşti, guvernul nou încă se freacă la ochi, de uimire, iar judeţele României nu au autostrăzile cuvenite, pentru că aşa au decis cei ce ne oferă jalnice spectacole publice, deşi nu ne merită, dar încă ne conduc...

Şi uite aşa am ajuns de la R.S.R. - Republica Socialistă România -, la R.S.S. = Republica Serviciilor Secrete.

„Caraghioz!”