Repoziţionarea României pe grila de forţă

Se adună semnale dintre cele mai interesante şi îndestul de clare pentru a fi, de acum, posibil de lecturat public: România este repoziţionată pe grila de forţă a lumii.

O repoziţionare rapidă şi amplă pe criterii de securitate în raport cu situaţia geo-strategică specifică ţării noastre, mereu general  interesantă, dar acum şi contextual, în legătură directă cu evoluţiile situaţiilor din spaţiile proxime ale estului zonei euro-atlantice. Acolo unde jucăm rolul de închizător/deschizător strategic al drumurilor care conduc spre Rusia sau Caspica şi, înspre sud, spre toate ramificaţiile rutelor Orientului Apropiat.

Istoric vorbind, de mult timp nu a mai existat om asemenea situaţie excepţională în sine, dar şi extraordinar de profitabilă – dacă este jucată corect – pentru afirmarea intereselor româneşti, cu o repoziţionare majoră de credibilitate dată de utilitatea imediată a unei ţări-platformă-de-securitate.  Cuplând această calitate cu o ofertă politică de parteneriat în interiorul alianţelor UE şi NATO care aduce acum în faţă interesele estului european ca investiţie prioritară a întregului spaţiu euro-atlantic.

Două elemente foarte clare motivează această repoziţionare. Pe de o parte, ameninţarea energetică din parte Rusiei, mereu prezentă ca şantaj strategic, niciodată rezolvată decât în formula obţinerii unor amânări care să mai ofere ceva pauze într-un conflict surd, dar real şi din ce în ce mai intens. Pe de altă parte, ameninţarea Statului Islamic combinat cu cea de reţea a Al-Quaeda, a atins cote de neimaginat, escaladând zi de zi atrocităţile şi operând o extindere majoră pe două spaţii de interes urgent şi imediat pentru aliaţii euro-atlantici: Maghrebul şi Balcanii.

Ameninţările existente s-au amplificat la un asemenea nivel încât s-a dovedit necesară reuniunea de urgenţă la New York, în formula oricând binevoitoare a ONU, a statelor lumii occidentale şi aliaţilor lor care să pună la punct detaliile unei operaţiuni de tip “Goodwill Alliance” , mai amplă şi simbolic mult mai interesantă la nivel de mesaj decât cea din 2001.

În aceste zile, la New York, s-a decis formula operaţiunii unei alianţe politico-militare care nu mai cuprinde doar state din NATO şi cele câteva ţări partenere tradiţionale pentru operaţiuni majore de securitate, ci implică, în misiuni de linia întâi, ţări arabe şi forţele lor de reacţie rapidă, ele fiind chiar la comanda unor raiduri de bombardament efectuate asupra unor ţinte strategice aflate în profunzimea teritoriului inamic.

Mesaj de forţă căruia, conform angajamentului Primului Ministru Victor Ponta, i s-a alăturat fără rezerve şi România (cu excepţia trimiterii de trupe terestre).

Extrem de important din două motive: ceea ce punem noi la dispoziţie este deschiderea absolut fără restricţii a spaţiului aerian pentru avioanele acestei alianţe aflate în misiune dar şi, la cerere, bazele aviatice româneşti ca puncte posibile de lansare de misiuni spre orice zonă ostilă sau pentru escadrile de luptă aflate în rotaţie şi refacere sau, în fine, ca baze pentru reparaţii în caz de urgenţă. Mereu interesantă opţiune atâta timp cât poziţia Turciei, acum ca şi în cazul precedentelor episoade, este condiţionată de tensiunile sale majore cu comunitatea kurdă dar şi de situaţia sa incertă în raport cu o lume musulmană cu care Preşedintele Erodgan nu vrea vrea niciodată să taie total legăturile, mai ales în condiţiile în care devine tot mai greu de prezis posibilitatea aderării ţării sale la UE.

Acesta este spaţiul vizibil şi mai uşor de decriptat. Dar România a devenit acum un jucător esenţial pe piaţa complicată şi extrem de sensibilă a cooperării între serviciile de informaţii, civile şi militare din cauza situaţiei cu totul deosebite din Balcani. Au apărut  rapoarte convergente ale marilor servicii de informaţii (inclusiv cele româneşti) care vorbesc despre ridicarea fără precedent a ameninţării terorist-fundamentaliste de origine islamică în mai multe ţări din zona noastră, a Balcanilor.

Context în care, pentru prima oară după foarte mult timp, se discută acum despre importanţa României şi a barierei naturale a Dunării ca ultim bastion pe care ar putea fi grupate forţe de poliţie şi de securitate în cazul în care ar putea să apară un nivel şi mai ridicat de probleme legate de o intensificare a traficului pe rutele terestre pe care evoluează „luptătorii străini” fugind acasă, în Europa, de pe fronturile din Orientul Apropiat. Caz în care România, cu ale sale servicii de informaţii, este o valoare majoră a sistemului de securitate european.

O ameninţare inventată sau chiar ridicolă?

Argumentul cel mai des folosit – reluat în mai multe dintre analizele predate de serviciile de informaţii decidenţilor de nivel foarte înalt – este că spaţiul euro-atlantic se confrună simultan cu mai multe ameninţări imediate de securitate, cele mai multe sub forma unor conflicte deschide în proximitatea grniţelor sale şi cu o probabilitate extrem de mare de internalizare în unele statele membre NATO şi UE folosind ca vârf de lance extrem de masivele şi bine consolidatele comunităţile islamice. Pe de altă parte, la nivelul doi al ameninţării, se găseşte mesajul explicit epansionist al mollahilor care vorbesc despre Jihadul anti-cruciat, dublă ofensivă purtată simultan împotriva lumii creştine dar şi a necredincioşilor din propia lume musulmană, statele care întârzie adoptarea Shariei....Uitaţi-vă însă cu mare atenţie la cele două zone pe care avansează acum ofensiva Statului Islamic – imagine, peste timp, a unei alte extensii majore către Europa a lumii Islamice, pe de o parte prin Balcani, pe de altă parte ajungând în Spania prin subjugarea totală a Maghrebului şi desfiinţarea pentru câteva sute de ani a ideii europene de Mare Nostrum...Europa ştie că nu poate reuşi să asigure securizarea celşor două spaţii simultan, de unde, din nou, apelul urgent la sprijinul american.

Pe de altă parte, acesta fiind contextul, atenţie la revalorizarea poziţiei României în spaţiul strict european, conexat însă cu dimensiunile stragice ale primei discuţii. Pentru prima oară, UE decide, odată cu acceptarea raţionamentului nou de securitate impus de perioada post-Crimeea şi, la nivel mai amplu, de situaţia separtaismelor violente şi ameninţăroare din Ucraina şi alte zone ale Europei, să investească pentru prima oară în prezenţa politică a Estului European în politica la cel mai înalt nivel.

Şi, deloc întâmplător, logca internă a marilor jocuri de la Bruxelles decide să pună un polonez în demnitatea cea mai înaltă a UE, Donald Tusk ca “Mr.Europe” şi o româncă, pe Corina Creţu, comisar european răspunzătoare de trimiterea fondurilor structurale către marile proiecte strategice ale infrastructurii securităţii europene – parte a oricărei discuţii reale, fundamentate, despre capacitatea de răspuns şi supravieţuire a spaţiului euroatlantic.

 Cum va şti pe mai departe România să-şi joace poziţionarea aceasta nouă şi extrem de ofertantă? Depinde, Poate vom şti să folosim acest „power switch” pentru a profita la maximum de paleta de oportunităţi oferite acelui aliat de care este nevoie. Sau nu. Miza acestor alegeri asta ar putea fi, cel puţin la nivelul acelor jocuri aflate acum în curs de desfăşurare în jurul nostru.