Avea şi un chip. Erau rătăcite printr-un sertar din casă nişte monede metalice cu efigia lui. Era un chip frumos, iar monedele mari şi grele erau preferatele mele fiind mult mai bune la fotbalul de masă decât cele de 3 lei. Cele din aluminiu, de 5 lei, nici nu le luam în considerare.

O bătrână cam preţioasă din anturajul mamei îi spunea ori de câte ori mă vedea: măi, ce seamănă fiu-tu cu Regele Mihai. Eu o priveam confuz, neştiind dacă să mă bucur sau nu. Mai târziu, după ‘90, când l-am văzut prima oară, mi-am dat seama că nici gând, nici pomeneală. Era doar închipuirea bătrânei stafidite.

Când a venit în România după Revoluţie, mi-aduc aminte cum am urmărit cu sufletul la gură intrarea lui în ţară, urmărirea pe autostradă şi apoi expulzarea, ca a ultimului borfaş. La comanda lui Iliescu şi a partidului său.

De Paşte, când a fost întâmpinat de zeci de mii de oameni, l-am privit cu o speranţă nestăvilită. Şi cu lacrimi de bucurie. Deşi eu nu plâng decât foarte rar spre deloc.

Ce a urmat apoi, eu nu am mai înţeles. M-a durut să-l văd alături de Voiculescu şi de Iliescu. I-am căutat scuze. Încă i le mai caut. Deşi nu de scuzele mele aveau el sau familia lui nevoie. Între timp i se retrocedaseră multe proprietăţi confiscate de comunişti. Mai importante decât scuzele pe care eu nu i le găseam. Nu ştiu dacă toate, câte i s-ar fi cuvenit sau mai puţine. La scara istoriei nici nu contează.

Olguţa Vasilescu l-a declarat Cetăţean de Onoare al Craiovei. În galeria unde se află şi Adrian Năstase. Adică alături de un infractor. Regele nu a refuzat titlul. A acceptat oximoronul: regele cetăţean?!

Nu mi-a placut niciodată ginerele Regelui. De Duda. Mai ales de când a ales să candideze la preşedinţie. Alt oximoron. Rege preşedinte? Prea afişa o ţinută marţială, de viţă nobilă şi sânge albastru. Prinţul Charles sau Prinţul Harry nu mi-au părut niciodată aşa de scorţoşi ca Duda. Iar ei chiar au sânge albastru, pe când de Duda s-a spus că a avut doar “ochi albaştri”.

S-a dus. Mi-aş fi dorit ca Regele Mihai să fi fost o ancoră în izbăvirea ţării de după ‘90. Putea să joace acest rol. Nu l-a vrut sau nu a vrut să se complice. Poate nici noi nu meritam sacrificiul. Acum iar suntem pe cont propriu. Am mai pierdut o iluzie: ce-ar fi fost dacă eram monarhie? Dragnea şi Firea sunt certitudini, nu ipoteze. Din acest motiv, ei îl cinstesc. Anulează mitinguri şi botează pieţe cu numele lui. Iar eu caut pete în soare. Să-mi fie ruşine obrazului!

Rămas bun, Majestate!