Pînă unde şi pînă cînd?!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ion Râmaru a fost un criminal în serie, care a terorizat Bucureştiul în anii 1970-1971
Ion Râmaru a fost un criminal în serie, care a terorizat Bucureştiul în anii 1970-1971

Citesc şi mă crucesc! Cam la fel am început a scrie şi despre un proiect de lege referitor la graţierea colectivă. Care proiect a rămas... proiect. Din fericire.  Zilele astea am citit o chestie pe care am crezut-o un fel de glumă. Proastă, dar glumă:

,,Familia celui mai temut criminal în serie din istoria României a dat în judecată statul

vineri, 31 Iulie 2015, ora 09:55

Rudele ucigaşului în serie Ion Rîmaru au dat statul în judecată şi solicită despăgubiri. Familia solicită 200.000 de euro despăgubiri în cazul Rîmaru, pentru că statul nu le-a predat cadavrul criminalului în serie şi nici nu a dezvăluit unde este înhumat, informează Antena3. Rîmaru a fost executat în 1971, după ce a tâlhărit, violat şi omorât patru femei. Bărbatul şi-a recunoscut vina. Familia sa doreşte însă să îi înmormânteze creştineşte rămăşiţele.

Primul termen de judecată are loc la începutul lunii septembrie.“
(Sursa: ziare.com)

Repet, am crezut că este o glumă. Dacă citeam în Caţavencii, Times New Roman, Kamikaze sau orice alt site al vreunei publicaţii de gen, poate că forţam un zîmbet. Dar nu, chestia e chiar serioasă. Am căutat şi am găsit imagini. Imagini cu cei care argumentau cererea. Că nu pot aprinde o lumînare la căpătîiul celui care a fost. Celui care a fost... da’ chiar aşa, ce a fost?!

Şi mă întorc la o altă aberaţie. Religioasă. Un sinucigaş este blamat de biserică. Un criminal, fie că moare de boală, în vreun accident, de bătrîneţe sau este condamnat la moarte, acolo unde mai există această pedeapsă, beneficiază de slujba religioasă integrală. La fel ca şi un prunc de cîteva luni. Oricare dintre ei are parte de sintagma: ,,Şi iartă-i lui toate păcatele, cele cu voie şi cele fără de voie“. Ce păcate o avea acel prunc, nu ştiu. Şi aici mă refer la pruncul botezat. Că, cel care a murit pînă să fie botezat, iar are alt tratament. Religios-discriminatoriu, zic.

Revin la comparaţia criminal-sinucigaş. Criminalul beneficiază şi în ultimele clipe de viaţă, în cazul condamnaţilor la moarte, de prezenţa unui preot. Indiferent cîte vieţi a luat. Indiferent cîte familii şi destine a distrus. Merită, în concepţia bisericii, încă o şansă: aceea de a fi iertat de Dumnezeu. Repet, indiferent cîţi oameni A UCIS! Iar sinucigaşul, care a luat o singură viaţă, a sa, nu merită aşa ceva. Îmi scapă logica în baza căreia se face o astfel de discriminare postmortem. Dar despre asta vom mai vorbi cu altă ocazie.

Chiar şi pe timpul comuniştilor, cei condamnaţi la moarte aveau parte de un minim serviciu religios. Şi de o înhumare. Nu de o incinerare.

De un astfel de regim a avut parte oricare dintre cei condamnaţi la moarte în timpul regimului comunist. Toţi. Şi au fost înhumaţi creştineşte, cum se spune. Iar la căpătîi le-a fost pusă cîte o cruce, care avea inscrisă pe ea iniţialele celui decedat, precum şi data execuţiei.

De o astfel de cruce sau tăbliţă pe care să fie trecute aceste minime date nu au avut parte, însă, cei care au pierit în războiul de independenţă, în războaiele de apărare a patriei sau în cel împotriva nazismului. Mulţi, foarte mulţi n-au avut parte de serviciul religios. Nici familiile lor nu ştiu pe unde le putrezesc oasele. Nu au unde să le aprindă o lumînare. Aceşti oameni n-au mai fost aduşi în ţară pentru a fi îngropaţi creştineşte. Le-a venit doar numele, cum se spune în popor. Au fost îngropaţi în gropi comune, iar în baza unor evidenţe precare - mărturii şi, nu de puţine ori, presupuneri - au fost create nişte plăci comemorative. Este aproape imposibil şi absolut inutil de verificat concordanţa dintre cele consemnate pe acele plăci şi osemintele de dedesubt. Să nu uităm de nenumăratele Monumente ale Eroului Necunoscut. Şi cîţi alţii putrezesc sfîrtecaţi prin gropi de obuze sau tranşee surpate. De nimeni găsiţi vreodată. Iar aceşti oameni, repet, şi-au dat viaţa pentru ţară. Iar rudele lor au avut decenţa, bunul-simţ şi puterea să accepte situaţia.

Cei care i-au pierdut pe cei dragi, dar nu ştiu unde se află mormintele lor, au posibilitatea să-i simtă aproape, printr-un gest simplu: să aprindă o lumînare în orice biserică, acolo unde, în locurile special amenajate, găsim inscripţiile Morţi şi Vii. Sau pot aprinde o lumînare oriunde, pentru că preoţii ne spun că Dumnezeu este pretutindeni şi, bineînţeles, că El va vedea gestul celor apăsaţi de dor ducînd mesajul de lumină către cei trecuţi în cealaltă lume.

Stau şi mă gîndesc: ce semnificaţie o avea suma de 200.000 de euro? Contravaloarea, cu sau fără TVA, a lumînărilor ce vor fi cumpărate pentru a fi aprinse în memoria acelui om care a omorît patru oameni şi a distrus vieţile altor şase? Pînă acum n-au aprins lumînări că n-au avut unde, sau n-au avut... euro?

Sau o fi vorba de costul unui lumînărariu şi al unei cruci virtuale. Pe Facebook, Twitter sau Instagram, e... gratis.

Sau te pomeneşti că au cerut cei 200.000 de euro pentru a-i împărţi în mod egal rudelor celor patru femei omorîte de criminal. Cu rugămintea de a aprinde din cînd în cînd, la mormintele acestora, cîte o lumînare şi pentru el. Pentru criminal.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite