O îmbulzeală istorică

Îmbulzeală mare. Îmbrânceli, înghionteli, călcături pe bătături, dar mai ales ”Stai, măi, omule, ce te împingi aşa?” Mai vezi aşa ceva pe la Sfintele moaşte, la împărţirea aghiazmei, la cozile cu reduceri de preţuri, la inaugurarea unui magazin nou când din preţul dublu al unui produs se scad 50 de bani, la ciolanul cu fasole de Ziua Naţională.

Dar mai ales la plata impozitelor în luna ianuarie, când românul spune: ”Mai bine să n-am bani de pâine, decât să sărăcească bugetul nostru drag!”.

De data aceasta, îmbulzeala este în jurul unui om cu alură impunătoare, îmbrăcat elegant, de parcă ar fi ieşit de la un concert susţinut la Ateneul Român. Nu e un actor de talie internaţională, cu fani care numără cât jumătate din populaţia planetei, nu e nicio actriţă cu sânii scăpaţi de sub căpăstru (Doamne, ce incitant se exprimă ziarista Simona Catrina, mai ales pentru cei care au imaginaţie, ea folosind alt cuvânt pentru ”sâni”, mult mai frumos, dar nu puteam să plagiez chiar 100%!), după care privirea îmbulziţilor să umble ca un sfredel până la fundul fundului decolteului.

Nu, nu iese de la Ateneul Român, ci de la o închisoare, de la o închisoare cum auziţi! Nu, nu este o actriţă fără căpăstru, ci un fost prim-ministru al acestei ţări, primul în 23 de ani căruia i s-a întâmplat să scrie o carte după gratii.

Era cât pe ce să mai scrie vreo două-trei, dar judecătorii au spus hotărât: ”Ajunge una! Cine să le mai citească!”.

Când a ieşit el pe treptele aşezământului de cultură de la Jilava, aflat în drum spre patul conjugal, îmbulzeala era pregătită să înceapă forfoteala. Nenumăraţii ziarişti aveau treaba lor, s-au îmbulzit să prindă un eventual zâmbet - după ce a auzit un laconic ”Toate bune!” -, care s-ar fi comentat o săptămână pe toate posturile de radio şi televiziune, în căutarea unui răspuns la următoarele întrebări capitale: ”De ce a zâmbit, ce dimensiune avea distanţa dintre un colţ şi celălalt al buzelor eliberatului, a fost ironic sau de fericire?” - şi câte altele. Dar, nu s-a zâmbit în niciun fel.

Presa era înghesuită de unii politicieni şi invers, de ziceai că te afli pe talazurile Mării Negre când e ea supărată. Mă aşez în poziţia Gânditorului de la Hamangia şi îmi întreb interiorul: ce căutau politicienii respectivi acolo? Interiorul răspunde încâlcit: ba să-i ridice moralul (şi aşa ridicat-s.a.), ba să fie văzuţi alături de un viitor lider (peste cât timp, mai e posibil?), ba să arate că verdictul privind condamnarea e unul ”politic” (aşadar, fostul condamnat e curat ca lacrima?) şi că, dacă preşedintele ar fi fost marinar în continuare, fostul premier nu ar fi ajuns la mititica etc.

Dacă în cazul celorlalte îmbulzeli specific româneşti, scopurile urmărite sunt clare (ex.: m-am întors acasă frânt de oboseală, călcat în picioare, era să leşin, dar am economisit 1,5 lei la trei tigări cumpărate), la ieşirea din închisoare a fostului premier numărul semnelor de întrebare este mult mai mare decât cel al mirărilor.

Înghiontelile şi coatele pe metru pătrat ar fi fost mult mai puţine dacă acestea ar fi avut loc doar între presă şi familie. Politicienii, prietenii, curioşii care vor să povestească vecinilor ce au văzut ei cu ochiul liber, gură-cascăii, admiratorii, posibilii interesaţi din motive obscure (”Fii atent, ai ajuns la putere din nou, dar când ai ieşit din închisoare, eu eram chiar la uşă, nu te face că ai uitat!”), ar fi putut aştepta acasă, pe vestita stradă Zambaccian, cu floricica în mână şi zâmbetul profesional afişat cu un sfert de oră înainte.

Mai răspunde interiorul meu după câteva minute de gândire: da, dar eliberatul este o (mare) personalitate, cu mai mulţi de ”fost” în faţă, momentul e de-a dreptul istoric, iar politicienii şi ceilalţi vor să intre şi ei în istorie, să apară peste 100 de ani în documente acoperite de praf, peste care se vor apleca cercetători cu o înaltă specializare în străinătate. Aceştia vor exclama la un moment dat: ”Ia uite, era şi Codrin Ştefănescu aici, extraordinar!”

Fie că intră pe uşa din spate ( unii spun ”dos” ), fie pe geamul de la bucătărie sau cămară, marilor noştri politicieni şi diriguitori le-a intrat în cap că trebuie neapărat să rămână în istorie. O îmbulzeală istorică nu are niciun farmec fără un interviu. Interviul este sarea şi piperul din mâncarea anti-mecinikovschiană care se cheamă televiziune.

Numai aşa aflăm de la una din rudele foarte apropiate ale fostului inculpat că acesta a fost sfătuit să plece din ţară (definitiv? – s.a.), exact înainte de scrierea primelor rânduri ale cărţii pomenite. ”Dar, nu a vrut să plece, a rămas să facă ceva pentru ţară!”

Aflat în aceeaşi poziţie, cu capul între mâini şi şezutul pe una din bordurile marelui pietrar Videanu, mie nu îmi este clar: se referea la cartea deja scrisă sau la ceva ce va să fie?

Până una-alta, ce facem cu eliberatul? În închisoare avea loc, în libertate parcă nu prea mai are. Unde îl aşezăm, pe ce scaun? Mai are scaun? Acolo! Ba nu, acolo! Fostul condamnat este luat grijuliu ca un bebeluş în scutece şi dus parcă la un nou botez. Unii parcă i-ar pregăti haine de schimb, alţii l-ar vedea mai curând înapoi, de unde a plecat.

Ce-o fi zicând actualul premier despre asta, care i-a fost învăţăcel? Ce spuneţi, domnule Ponta? ”Păi, deocamdată...”. Deocamdată, e bine că s-a terminat îmbulzeala. Mâine, mai vedem. Pe scena numită România se pregăteşte un nou spectacol.

Un spectacol pe zi, cel mult două, nu e mult. Nu fiţi îngrijoraţi, bucuraţi-vă chiar când vă îmbulziţi! România este încă pe hartă.