Charlie Hebdo sau „moartea autorului“ în carne şi oase. Viitorul ironiei

În centrul Parisului, membrii redacţiei Charlie Hebdo, un important ziar de satiră, au fost omorâţi în bloc de doi sau trei atentatori, înarmaţi cu mitraliere Kalashnikov. Într-un anumit sens, şi dacă mi se permite această comparaţie tragică, evenimentul este mai important decât căderea celor două turnuri gemene din New York.

În SUA, teoriştii Al Quaeda au atacat un simbol al capitalismului, în speţă al capitalismului american. De această dată, teroriştii au vizat mai mult: ironia.

Da, ironia înseamnă mult mai mult decât capitalismul, aş spune că mai mult şi decât democraţia. Ironia, pe care au practicat-o jurnaliştii de la Charlie Hebdo, este specificul civilizaţiei occidentale, caracteristica principală a Occidentului modern. Afirmaţia nu este deloc exagerată. Tot ceea ce Occidentul are mai valoros, practic întreaga cultură occidentală este expresia ironiei. Nu este deloc întâmplător că tocmai Parisul a fost, în acest caz, ţinta. Francezii, între popoarele occidentale, au cultivat în cea mai mare măsură ironia. Desigur, tot francezii au aplicat şi ghilotina. Baudelaire sau Flaubert, ca şi mulţi alţi artişti, de ieri şi de astăzi, au avut de înfruntat cenzura, dar, în final, ceea ce rămâne din Franţa este Baudelaire şi Flaubert, nu cenzorii lor, Revoluţia, nu ghilotina.

”Dumnezeu este doliul ironiei”, scrie Cioran în limba franceză, iar Parisul şi lumea întreagă au verificat, astăzi, în mod tragic această afirmaţie. Teroriştii au ştiut prea bine unde atacă şi în numele cui. Consecinţele pot fi devastatoare. În ultimii ani, Occidentul s-a închis tot mai mult în faţa crizei. Inclusiv Franţa a dat semne că se pregăteşte să-şi închidă luminile. Rezultatele obţinute la ultimele alegeri de Marine Le Pen sunt, pentru toată lumea, îngrijorătoare. Ce se va întâmpla însă la următoarele alegeri? Atentatul împotriva ironiei, a ironiei Franţei şi a ironiei Europei, ar putea conduce chiar la dispariţia ironiei. Riscul major implicat de acest eveniment este dispariţia ironiei şi a deschiderii implicate de ironie – căci ironia este libertate – din cadrul Europei.

În special după Al Doilea Război Mondial, ţările occidentale au devalorizat în mod vădit discursurile ironice, incluzându-le, ca pe orice alt discurs, în industria de consum. ”Moartea autorului”, despre care vorbeşte francezul Roland Barthes, viza tocmai această depreciere a valorii  ironiei, această ironizare comercială a ironiei, care era (şi încă este) în realitate serioasă şi funestă. Occidentul a riscat să-şi distrugă specificul ironic (deşi formula e oarecum improprie) cu mult timp înainte ca teroriştii să facă acest lucru. Moartea autorului nu era însă decât o moarte simbolică. Franţa asistă, astăzi, şocată, la o moarte a autorului în carne şi oase, la cea mai dureroasă formă a cenzurii.

Moartea unor jurnalişti au adus Franţa şi, prin ea, întregul Occident la o răscruce. De o parte, închiderea în frică şi dezvoltarea naţionalismului totalitar anti-terorist, care implică un control social tot mai mare; de cealaltă parte, recunoaşterea ironiei ca valoare specifică a civilizaţiei sale, superioară capitalismului şi chiar democraţiei. Occidentul trebuie să înţeleagă din nou că Shakespeare şi o pereche de cizme nu sunt unul şi acelaşi lucru. Cizma e un lucru serios, Shakespeare este ironic. Împotriva seriozităţii doctrinelor insurecţionale nu se poate lupta decât prin ironie, aşa cum au făcut-o jurnaliştii de la Charlie Hebdo. Occidentul va fi din nou ironic sau nu va mai fi deloc.