Marea serbare. Despre alegerile locale

Undeva în „Fals tratat de manipulare“ Ana Blandiana povesteşte o istorioară cît se poate de plină de învăţăminte. Păcat că nu mulţi au învăţat din asemenea istorioare.

În satul unde au ei o casă, scriitoarea a participat la disputa dintre doi candidaţi, la o dezbatere, cum ar veni. Unul dintre cei doi era un distins profesor, celălalt, primarul în funcţie. Şi după ce profesorul a spus ce a spus, primarul în funcţie s-a ridicat şi a spus că „Dumneavoastră îl ştiţi pe domnul profesor, şi ştiţi că el va acţiona mereu conform legilor şi regulilor.” Atît a fost destul pentru ca primarul să fie reales.

Văzînd ce se petrece în unele locuri mă cuprinde o lehamite iremediabilă. Nu m-aş fi gîndit că vor fi realeşi primari cercetaţi de DNA sau alese „politicience” cunoscute ca moderatoare agresive. Nici de decepţie nu mai poate fi vorba decît la modul jemanfişist - adică cum să fii dezamăgit şi să votezi pe cel care te-a dezamăgit sau te va dezamăgi din nou? A, sigur, din dezamăgire nu te mai poţi dezamăgi.

Am văzut odată printre reportajele penibile ale unei televiziuni un moş cîntînd undeva într-un orăşel de pe malul Balatonului. Cînta cum cînta, dar vreo cincizeci de beţivi l-au ascultat aplaudîndu-l. Nu mai conta nimic: dacă are voce sau nu, dacă ştie textul sau nu, dacă are vreun farmec sau nu. 

Aşa şi cu alegerile de ieri: nu contează. Mulţi dintre politicieni şi alegători se mulţumesc să cînte pentru o mulţime de turmentaţi, respectiv să asculte un moş ridicol. Oare de ce?

Comunismul nu a adus solidaritate, deşi mulţi se plîng acum cu lacrimi de crocodil după el.

Întîi şi întîi, cred că pentru mulţi nu înseamnă nimic solidaritatea şi, deci, responsabilitatea. Uitaţi-vă cine lasă în faţă o femeie sau un bătrîn, cine-şi lasă locul în autobuz, cine aruncă gunoiul în tomberon, cine ştie măcar de regula cum că cel care iese de undeva are prioritate faţă de cel care intră. Mergem pentru că vrem să ajungem undeva. Fiecare în parte, nu numai independent de ceilalţi, nepăsîndu-ne de alţii. Uitaţi-vă cum ne lăsăm pradă băncilor şi diferitelor agenţii unde stăm la coadă minute bune şi noi stăm şi stăm ca boii. De ce să urlăm? Poate, Doamne fereşte, se va întîmpla ceva şi data viitoare va fi bine şi pentru ceilalţi.

Uitaţi-vă cum îi privim pe cerşetori, de parcă nu un stat cinic le-ar fi adus în starea în care sunt. De parcă ei ar fi o altă specie, diferită de a noastră. Să ne gîndim cît s-a schimbat în douăzeci şi cinci de ani mentalitatea conform căreia un om sărac este vinovat pentru sărăcia lui, un şomer nu a fost destul de perspicace etc. Comunismul nu a adus solidaritate, deşi mulţi se plîng acum cu lacrimi de crocodil după el.

Apoi, pentru mulţi nu înseamnă nimic munca temeinică şi de calitate. Tot ce îi interesează este procesul cîştigi sau pierzi, unde de bună seamă ei trebuie să fie de partea bună a jocului. Cîştigătorul este proslăvit cel mai vocal de el însuşi, nu mai contează ce o să facă mai departe. Monitorizarea lui este considerată un moft al unui sau mai multor aroganţi.

Marea trăncăneală - spune titlul unuia dintre cele mai frumoase eseuri despre Caragiale. Societatea românească este una a marii serbări, unde ne plac mititeii şi halbele, şi nu ne gîndim la ziua de mîine. Deşi orice bunăstare se clădeşte pe seriozitate şi cotidian, nu pe glumiţe şi sărbători, oricîte ar fi ele în calendarul ortodox.

Cred că cea mai mare tîmpenie este ceea ce se spune despre asimilarea culturii minore de cea majoră. Cultura minoră n-are suflu să ajungă de urmă pe celălalt, aşa că pînă la urmă cultura majoră oboseşte şi se predă. Oricîte legi occidentale, oricîţi cetăţeni români în ţări dezvoltate, mentalitatea rămâne aceeaşi. 

Cu toate acestea, m-aş dezminţi dacă nu aş spune: trebuie să mergem mai departe. Din mentalitatea muncii temeinice face parte şi faptul că nu e loc pentru dezamăgiri durabile. Trebuie să ne tratăm dezamăgirea, cu toate că ne vine tot mai greu să facem asta.