ICR OFF, Salvaţi Roşia Montana, la Paris: imposibilitatea inocenţei
0
Am scris despre protestele anti Roşia Montană de la Paris. Revin asupra subiectului pentru că e simptomatic pentru un fenomen care mi se pare că e specific unei generaţii tinere de exilaţi. Vă mai amintiţi de ICR Off?
ICR Off a fost o mişcare punctuală de protest în ziua deschiderii Salonului de carte de la Paris unde România era invitată de onoare. Cîţiva artişti din exil au făcut un performance: şi-au acoperit feţele cu măştile lui Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu pentru a fi solidari cu scriitorii absenţi de la sărbătoarea literaturii române în Franţa pentru că n-au vrut să cauţioneze aberaţiile noii conduceri a ICR. Autorii protestului artistic au fost scoşi cu forţa de pe standul României şi trataţi în toate felurile: nişte dezorientaţi, nişte beţivi, nişte manipulaţi. Vă mai aduceţi aminte că istoria le-a dat dreptate? Andrei Marga a fost nevoit să plece de la conducerea ICR la mai puţin de un an de la numirea sa. Ei, protestatarii, au rămas cu insultele.
I-am regăsit pe cîţiva din aceşti artişti între cei două sute de protestatari de la Paris împotriva proiectului de la Roşia Montana care s-au adunat pe 5 septembrie 2013 în faţa clădirii Unesco. Să fie clar, nu erau numai ei: au fost oameni de toate felurile, de la turişti în trecere prin Paris, la români stabiliţi de zeci de ani în Franţa, jurnalişti, membri în diverse asociaţii româno-franceze, unele cu specific clar de salvare a patrimoniului. Dar au participat şi ei, acest nucleu de artişti angajaţi care s-au grupat recent în „Asociaţia pariziană a artiştilor români din Franţa”. Important însă este că de fapt cercul e mult mai larg, li s-au alăturat artişti francezi care au ţinut să se exprime şi ei, printr-un gest de creaţie, pe subiectul Roşia Montana. Lucrările lor sunt expuse la Galeria AccroTerre (La céramique, un art engagé ?) şi pe site-ul Café des Roumains.
După episodul ICR OFF şi modul cum a fost tratat în presă am rămas cu un gust sufocant de cenuşă. Spaţiul public românesc - şi includ aici periferiile exilului – este atît de vitriolat încît orice exprimare publică este automat bănuită de interese meschine, de politizare, de intenţie manipulatoare. Dacă se exprimă, tinerii sunt, fără doar şi poate înregimentaţi, instrumentalizaţi politic.
Am trăit-o pe viu. Un distins jurnalist din România, pe care îl respect, a încercat să mă facă să cred că cei care au protestat la Salonul cărţii de la Paris au fost trimişi special din România, de forţe subversive, politizate, ca să facă un joc politic. Bulversată, indignată, am anchetat, ca să am conştiinţa împăcată. Afirm senin, pentru oricine are urechi de auzit: există, stabiliţi la Paris, un nucleu de tineri români - plus prietenii lor francezi - pentru care a se exprima pe marginea unui subiect de societate – fie el politic! – este un gest legitim, adică liber.
Sunt manipulabili şi manipulaţi? Citiţi vă rog sunt „condiţionaţi”. De cine, de ce? De moştenirea pe care o cară cu ei în spate, oriunde s-ar ascunde în lume.
Imposibilitatea inocenţei este moştenirea pe care generaţia coruptă a politicenilor de astăzi o lasă tinerilor care îndrăznesc să iasă în stradă.
E, cred, un fenomen de generaţie. Cei plecaţi sunt „manipulaţi” de două lucruri : de conştiinţa civică pe care au dobîndit-o prin contaminare, într-o societate care o exersează cotidian, şi de instinctul de supravieţuire artistică în teritoriu rarefiat, de exil. Gestica lor, arma lor, profesiunea lor de credinţă este arta angajată. „Cauza” e un ferment artistic. Nici o premeditare în amonte. Mai daţi-le o „cauză” şi veţi vedea, în chip de pancardă, un tablou, o instalaţie, un performance.
Se încarcă comentariile...
