Forumul Judecătorilor din România, apel către Guvernul României împotriva unei OUG pe amnistie şi graţierea unor pedepse

Imagine de arhivă

Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România” (FJR) solicită Guvernului să renunţe la orice intenţie de „adoptare netransparentă a vreunui proiect care să afecteze capacitatea instituţională de luptă împotriva infracţionalităţii”. Cererea a fost făcută publică în contextul zvonurilor adoptării unei OUG privind amnistia/graţierea unor pedepse de către Guvernul Dăncilă.

Asociaţia “Forumul Judecătorilor din România” atrage atenţia printr-un comunicat de presă remis marţi că iniţiativele legislative care au fost adoptate de Parlamentul României privind modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală, în opinia acestora, nu au parcurs întregul proces democratic de verificare a conformităţii lor cu Legea fundamentală şi valorile sociale protejate prin normele a căror modificare este urmărită.

„Forma legislativă adoptată a fost vehement contestată de societatea civilă, este vizată de obiecţii de neconstituţionalitate, face obiectul unei solicitări a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de emitere a unui aviz din partea Comisiei de la Veneţia, s-a aflat în studiu la organisme internaţionale precum Comisia Europeană sau GRECO, evoluţia situaţiei interne fiind în prezent sub strictă monitorizare, astfel că adoptarea unei ordonanţe de urgenţă prin care să fie frânt acest parcurs firesc într-un stat de drept nu poate fi considerată necesară pentru a răspunde unei nevoi sociale de strictă urgenţă, ci ar reprezenta exact contrariul”, se arată în comunicatul AFJ.

Magistraţii subliniază că, în ceea ce priveşte o posibilă adoptare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului pentru amnistierea sau graţierea unor pedepse, „nu există un proiect care să fi fost pus în dezbatere publică, conform Legii transparenţei decizionale nr.52/2003, iar astfel de măsuri de politică penală nespecifice actului de legiferare delegată a Guvernului ar trebui însoţite de o notă de fundamentare care să aibă a bază studii serioase, de criminologie, de impact social şi procedural, cu implicarea tuturor experţilor tehnici relevanţi, cu precădere cei internaţionali”.

Astfel asociaţia judecătorilor subliniază că adoptarea unei astfel de ordonanţe în acest context ar încălca mai multe principii „esenţiale pentru o democraţie reală”. Magistraţii subliniază că în acest moment nu există o situaţie excepţională care să justifice adoptarea unor reglementări urgente, în acest caz putându-se vorbi despre o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului. Aceştia arată că Parlamentul României nu se găseşte într-o situaţie în care nu poate funcţiona din punct de vedere constituţional, iar adoptarea unor acte de clemenţă este în sarcina Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării. 

În ceea ce priveşte riscurile asociate cu graţierea colectivă, judecătorii notează că o astfel de măsură poate avea ca efect scăderea încrederii în justiţie şi accentuarea sentimentului de insecuritate socială, fără a conduce în realitate la eradicarea suprapopulării penitenciarelor. „Graţierea colectivă reprezintă, de principiu, un instrument de reconciliere, conceput pentru a încheia diverse conflicte sociale sau pentru a aduce pacea în state în care astfel de conflicte severe sunt latente, situaţie în care România nu se află”, se arată în comunicatul AFJ.

Redăm mai jos textul integral al argumentelor prezentate de Asociaţia Forumului Judecătorilor:

1. Principii constituţionale privind emiterea ordonanţelor de urgenţă

Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă trebuie să fie justificată de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente, art. 61 alin. (1) din Constituţia României dispunând expres că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Chiar dacă, din punct de vedere constituţional, se acceptă o procedură excepţională de substituire a Parlamentului în edictarea actelor normative de reglementare primară (inclusiv pentru legi organice), această posibilitate nu poate fi similară unui drept discreţionar al Guvernului şi nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă, legate de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente, conform art.115 alin. (4) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 pronunţată de Curtea Constituţională a României).

În caz contrar, se poate vorbi despre o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat, ordonanţele de urgenţă neputând fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie (nu pot fi suprimate, nu se poate aduce atingere, nu pot fi vătămate, lezate etc.), drepturile electorale, respectiv măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [a se vedea art.115 alin. (6) din Constituţie]. Prin urmare, domeniul în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare, este limitat, inclusiv de imperativul urgenţei reglementării.

Prin Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, Curtea Constituţională a României a reţinut că inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”. De asemenea, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 statuează că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare.[1]

De asemenea, ordonanţa de urgenţă nu poate contracara o lege adoptată de Parlament şi, a contrario, nici măcar o propunere legislativă respinsă de Parlament (a se vedea Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, prin care Curtea Constituţională a stabilit că adoptarea de Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit).

Prin urmare, Guvernul, cu ocazia adoptării ordonanţelor de urgenţă, trebuie să ţină cont şi de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, ”atribuţiile legislative delegate în favoarea Guvernului neputând constitui piedici pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară adoptat chiar de către puterea legiuitoare în exercitarea competenţei sale originare. A accepta punctul de vedere contrar, în sensul că Guvernul prin adoptarea ordonanţelor de urgenţă este legitimat din punct de vedere constituţional să contracareze măsurile legislative adoptate de Parlament, ar echivala cu transformarea competenţei excepţionale a Guvernului de a se substitui Parlamentului într-una generală.”[2]

Totodată, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a reţinut în Avizul adoptat la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012) faptul că „folosirea atât de frecventă a ordonanţelor de urgenţă este un motiv de îngrijorare”, iar „utilizarea aproape constant a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nu reprezintă cea mai adecvată metodă” pentru adoptarea fără întârziere a unor reglementări.

2. Nesocotirea principiilor constituţionale în cazul special al Ordonanţelor de urgenţă pentru graţierea unor pedepse, respectiv pentru modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală

Dacă ordonanţele de urgenţă forţează intrarea în vigoare, prin eludarea parcursului constituţional al unei legi adoptate de Parlamentul României, mai ales în condiţiile în care face obiectul unor sesizări ale Curţii Constituţionale pentru vicii aparente de neconstituţionalitate, s-ar putea contura un abuz al Guvernului în legiferare.

Pe de o parte, exercitarea discreţionară a dreptului Guvernului de substituire a Parlamentului în edictarea actelor normative de reglementare primară constituie o posibilitate constituţională care nu poate justifica însă abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă, în raport de existenţa unor situaţii excepţionale.

Astfel, Parlamentul României nu se găseşte într-o situaţie în care nu poate funcţiona din punct de vedere constituţional. Adoptarea unor acte de clemenţă este în sarcina Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, care poate stabili prin lege limitele în care graţierea operează, după efectuarea unor studii de impact care să confirme faptul că scopul actului de clemenţă (diminuarea gradului de suprapopulare a penitenciarelor) poate fi eficient atins. De altfel, după adoptarea actualei Constituţii, actele de clemenţă colectivă au fost adoptate prin lege, de Parlament (a se vedea în acest sens Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002), iar nu de către Guverne, prin ordonanţe de urgenţă, care să nege Parlamentului, ca organ reprezentativ, posibilitatea de a legifera într-un domeniu atât de important, cu impact social major.

Pe de altă parte, situaţia extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Tocmai interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă. Un astfel de interes public lezat nu există în această situaţie.

Un stat de drept, chiar prin prisma politicilor penale aflate la latitudinea legiuitorului, nu se poate consolida prin graţierea peste noapte a deţinuţilor, unii extrem de periculoşi, mai ales în condiţiile în care legiuitorul primar a intervenit deja prin Legea recursului compensatoriu, care a facilitat deja punerea în libertate a unor deţinuţi periculoşi, în spaţiul public semnalându-se imediat cazuri de recidivă, cu efecte nefaste asupra ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor.

În al treilea rând, urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa unei situaţii extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare.

În al patrulea rând, se poate vorbi de contracararea unei măsuri de politică legislativă, în contextul respingerii de Parlament, în luna noiembrie 2014, a legii de amnistie, care a dat un semnal pozitiv, deoarece a demonstrat opoziţia faţă de o lege care ar fi avut ca efect imacularea indivizilor care au fost condamnaţi pentru infracţiuni de corupţie, fapt reţinut de Comisia Europeană în Raportul de ţară MCV din anul 2015[3].

Totodată, conceptul de „îndatoriri prevăzute de Constituţie” vizează orice îndatorire specificată de prevederile constituţionale, inclusiv obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor – art. 1 alin. (5), organizarea Statului potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale – art. 1 alin. (4).

Prin urmare, se poate vorbi inclusiv de un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice, atunci când devine evidentă existenţa unor acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altei autorităţi publice, prin nesocotirea statului de drept, fapt care legitimează sesizarea Curţii Constituţionale de Preşedintele României, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată, ale art. 34 şi următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Riscurile asociate graţierii colective

În rapoartele de specialitate internaţionale s-a concluzionat că graţierea colectivă este problematică din punctul de vedere al principiilor sustenabilităţii, al respectării statului de drept şi al separării puterilor în stat. O astfel de măsură poate avea ca efect scăderea încrederii în justiţie şi accentuarea sentimentului de insecuritate socială, fără a conduce în realitate la eradicarea suprapopulării penitenciarelor, efectul putând fi doar de scurtă durată.

Graţierea colectivă reprezintă, de principiu, un instrument de reconciliere, conceput pentru a încheia diverse conflicte sociale sau pentru a aduce pacea în state în care astfel de conflicte severe sunt latente, situaţie în care România nu se află.

Una dintre explicaţiile suprapopulării penitenciarelor este şi creşterea eficacităţii structurilor statale în lupta împotriva infracţionalităţii, fiind obiectivul oricărui stat democratic de a asigura funcţionalitatea sistemului de justiţie penală, motiv pentru care o măsură de graţiere transmite ideea că rezultatele pozitive sunt neutralizate ca urmare a incapacităţii statului de a lua măsurile punitiv-educative.

În Raportul realizat urmare a vizitei efectuate în Georgia, în anul 2012[5], Comitetul pentru Prevenirea Torturii arăta, în privinţa amnistiei colective edictate pentru a face faţă problemei grave a suprapopulării carcerale, că aceste aspecte nu pot fi rezolvate complet şi durabil utilizând măsuri excepţionale de acest tip. S-a subliniat relativa grabă cu care a fost declarată amnistia şi, în acest context, lipsa de pregătire pentru eliberarea celor în cauză şi lipsa unor structuri adecvate de reinserţie în societate, creând un risc pentru revenirea multor deţinuţi eliberaţi, foarte rapid, în penitenciare.

În cauza Maiorano c. Italiei (15 decembrie 2009), Curtea de la Strasbourg a decis că statul răspunde pentru crimele comise de deţinuţii liberaţi condiţionat, constatându-se încălcarea art. 2 din Convenţie (Dreptul la viaţă) în cazul unei persoane ucise de către un deţinut ce beneficia de un regim de semi-libertate. Un astfel de risc există şi în cazul unei graţieri colective, care nici măcar nu presupune verificarea condiţiei ca instanţa să îşi formeze convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

4. Standarde europene şi internaţionale

În privinţa infracţiunilor de corupţie, în multe state cu standarde democratice poate mai reduse decât cele adoptate de România, procedeele de amnistie sau graţiere colectivă au fost respinse de tribunalele constituţionale sau instanţele supreme.

Spre exemplu, Secţia Constituţională a Tribunalului Suprem din Venezuela, prin Decizia din 11 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. 16-0343, a apreciat că, într-un stat democratic, astfel de instrumente trebuie să respecte principiul legalităţii şi drepturile omului, evitând arbitrariul, fiind necesar să prevaleze lupta împotriva corupţiei ca un mijloc de respect pentru etică în funcţii publice, respectiv pentru respectarea fundamentelor unui stat democratic şi social. Venezuela este un stat cu numeroase probleme de supraîncărcare carcerală.[6]

De asemenea, Curtea Supremă din Pakistan, prin Decizia din 16 decembrie 2009,[7] s-a pronunţat împotriva amnistierii unor infracţiuni de corupţie.

Totodată, Curtea Constituţională din Republica Africa de Sud a statuat că, prin corupţie, se subminează „angajamentul constituţional al demnităţii umane, realizarea egalităţii şi promovarea drepturilor şi libertăţilor omului”[8] şi aceasta „are efecte dăunătoare asupra fundamentelor democraţiei noastre constituţionale şi cu privire la exercitarea deplină a drepturilor fundamentale şi a libertăţilor”.[9]

Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare din 15 noiembrie 2017 a reţinut că ”progresele şi rezultatele bune pe care instituţiile judiciare au continuat să le înregistreze în lupta împotriva corupţiei au fost în mare parte puse sub semnul întrebării de evenimente precum adoptarea în ianuarie 2017 de către Guvernul anterior a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului vizând dezincriminarea anumitor infracţiuni de corupţie, cum ar fi abuzul în serviciu, şi a unei propuneri de act normativ vizând graţierea. Aceste măsuri au fost contestate prin proteste pe scară largă în întreaga ţară. Deşi ordonanţa de urgenţă a fost abrogată de Guvern şi, de asemenea, de Parlament, în urma acestor evenimente au rămas îndoieli în spaţiul public”.

Concluziile Avocatului General Dámaso Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la 8 aprilie 20081 în cauza C‑297/07, Staatsanwaltschaft Regensburg împotriva lui Klaus Bourquain, reţin următoarele:

”77. Cu toate acestea, prudenţa ne determină să reflectăm, chiar dacă numai pe scurt, asupra efectelor amnistiei, având în vedere varietatea formelor luate de acest mecanism excepţional de clemenţă în diferitele sisteme juridice.

Protocolul adiţional nr. II la Convenţia de la Geneva[10] leagă amnistia de un sentiment de pacificare şi de reconciliere după perioade de convulsii care au antrenat înfruntări violente în cadrul unei comunităţi.

Se are în vedere atenuarea sentimentelor ostile, având o origine foarte precisă, generate de evenimente colective care au provocat o fractură politică sau socială în cadrul unei anumite populaţii.

Prin această terminologie se desemnează, potrivit unei aprecieri largi[11], toate măsurile de anulare sau de reducere a unor pedepse, inclusiv graţierea; în alte concepţii, amnistia este limitată la deciziile cu caracter general adoptate de parlament potrivit procedurii interne prevăzute pentru adoptarea legilor.

Diferenţele existente în Europa în ceea ce priveşte aceste măsuri de clemenţă, perceptibile din perspectiva unor criterii foarte variate precum tipologia, finalitatea sau chiar categoria infracţiunilor care pot face obiectul lor, nu se manifestă totuşi în privinţa posibilităţii acestora de a înlătura ius puniendi în toate statele şi nici nu modifică realitatea că, prin intermediul adoptării lor, autorităţi nejudiciare abrogă efectele unor sentinţe penale.

Acest ansamblu de măsuri de clemenţă, diferite din punctul de vedere al ideilor pe care se întemeiază, însă uniforme din acela al obiectivelor pe care le urmăresc, corespund fără excepţie unor veritabile gesturi de voinţă politică, întemeiate pe principii de oportunitate care îşi au rădăcinile în suveranitatea statelor, ca expresie a gestionării conflictelor lor interne.

Încrederea reciprocă nu ar trebui să cuprindă, în domeniul principiului comunitar ne bis in idem, cazurile de neexecutare a unei pedepse ca urmare a exercitării acestor posibilităţi exorbitante de către autorităţile naţionale, întrucât, în aceste cazuri, logica recunoaşterii reciproce încetează să se mai manifeste în sfera aplicării judiciare a legii şi urmează un curs diferit, fiind deturnată de factori cu un pronunţat caracter sociologic şi politic.

Nu hazardului se datorează faptul că Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare tratează amnistia ca pe unul dintre motivele obligatorii de neexecutare atunci când statul solicitat are competenţa de a urmări infracţiunea potrivit dreptului său penal [articolul 3 alineatul (1)].

Din perspectiva drepturilor fundamentale, nici amnistia nu permite justificarea neexecutării pedepsei prin aplicarea principiului ne bis in idem, întrucât, pe lângă faptul că poate deveni un instrument periculos pentru punerea în aplicare a acesteia, se constată din nou prezenţa a două dimensiuni diferite: amnistia se întemeiază pe un fundament străin de valorile drepturilor fundamentale şi, în acelaşi timp, se aplică potrivit unor parametri atât de vagi şi de aleatorii încât depăşesc orice criteriu de raţionalitate juridică, limitând posibilitatea unui control judiciar.”

5. Observaţii privind modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală

Modificările cerute de legi de o importanţă capitală, cum sunt şi Codul penal, respectiv Codul de procedură penală trebuie adoptate după întocmirea de studii serioase, de criminologie, de impact social şi procedural, cu implicarea tuturor experţilor tehnici relevanţi, cu precădere cei internaţionali.

Politica penală a statului presupune, prin esenţa sa, o cumpănire atentă cu privire la necesitatea de a proteja în mod efectiv valorile sociale vizate de fapta antisocială săvârşită de funcţionarii publici, respectiv protejarea integrităţii patrimoniului public.

O schimbare radicală a opticii legiuitorului asupra răspunderii penale a funcţionarilor publici ar trebui să fie rezultatul unei dezbateri serioase în mediul juridic şi în societate, pentru a evita orice posibile consecinţe negative, cum ar fi vulnerabilizarea relaţiilor sociale care trebuie să se întemeieze pe încrederea în activitatea funcţionarilor publici, pentru a asigura respectarea dispoziţiilor convenţiilor internaţionale asumate de Statul român – cum este Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

Măsurile de politică penală trebuie să fie promovate în respectul valorilor, exigenţelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi asumate în mod expres şi neechivoc de către Parlament. De aceea, Curtea Constituţională subliniază permanent în deciziile sale faptul că „incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale” (Decizia nr.683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, şi ad similis, Decizia nr.54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257 din 17 aprilie 2015).

Tot în acelaşi sens, Curtea a subliniat că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional, în speţă art.23 din Constituţie (Curtea Constituţională, Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, paragraful 23), sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială (Curtea Constituţională, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014) este una limitată, fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale. Însă, orice măsură care ţine de politica penală trebuie realizată printr-o normă penală de drept substanţial clară, transparentă, neechivocă şi asumată expres de Parlament.

Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie, “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” Astfel, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă (Curtea Constituţională, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014).

Astfel cum s-a reţinut de către Curtea Constituţională în aceeaşi decizie, „potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie”.

De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 62/2007) că “Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie“.

Concluzii

Ca urmare a semnalelor vehiculate în spaţiul public privind iminenta adoptare a unor O.U.G. pentru amnistierea/graţierea unor pedepse şi, respectiv, pentru modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală, Asociaţia “Forumul Judecătorilor din România” solicită Guvernului să renunţe la orice intenţie de adoptare netransparentă a vreunui proiect care să afecteze capacitatea instituţională de luptă împotriva infracţionalităţii, inclusiv pentru recuperarea prejudiciilor, şi care să pună în pericol valori sociale fundamentale într-un stat de drept.