Diaspora se întoarce în ţară

Se discută în continuare despre votul din diaspora. Şi, în general, despre diaspora. Aţi observat cât de frecvent se rosteşte acest cuvânt în ultima vreme? Dar am senzaţia că, vorbind despre “diaspora”, înţelegem tot mai greu despre ce vorbim.

Mulţi au considerat că votul românilor din diaspora a fost hotărâtor, alţii au luat-o aritmetic şi au ajuns la concluzia că nu sutele de mii de votanţi din diaspora au decis rezultatul din 16 noiembrie, ci milioanele de cetăţeni din ţară. Profesorul Dumitru Sandu a explicat (admirabil, după părerea mea), în câteva intervenţii pe platforma Contributors.ro, că nu despre asta e vorba. Şi că – dacă am înţeles eu bine – punem problema greşit dacă rămânem în “logica” opoziţiei “românii din ţară” versus “românii din afară”.

În fapt, “diaspora românească” nici nu mai există în formele cu care eram obişnuiţi până recent. Nu mai este vorba nici despre vechea generaţie care a scăpat la timp de comunism (plecând din ţară după război), nici de “fugiţii” din anii comunismului, cu dramele şi re-începuturile lor întru o viaţă mai bună. De fapt, o viaţă normală, căci de-aia plecau oamenii în vremea comunismului, ca să trăiască normal (chit că asta îi costa foarte mult, mai ales afectiv: dorul de acasă nu li se stingea niciodată). Acum este vorba despre milioane de concetăţeni de-ai noştri care trăiesc mai ales în câteva state din UE – Italia, Spania, Germania, Marea Britanie. Ei sunt, de fapt, cei dintâi care aplică în proporţie de masă unul dintre principiile fundamentale pe care este clădită Uniunea Europeană: libertatea de circulaţie a persoanelor. Zice la tratate că orice cetăţean european se poate stabili şi poate munci oriunde pe teritoriul UE? Zice. Păi, asta fac, de fapt, ai noştri: aplică, în proporţie de masă, acest principiu. Care, fără această migraţie masivă a românilor care nu-şi puteau face o viaţă normală în ţară, ar fi rămas doar o formulare nobilă şi frumoasă, valabilă pentru managerii de multinaţionale care lucrează temporar în diverse ţări europene, ori pentru niscaiva pensionari din ţările nordice care se mută în ţările din sud, unde e clima mai blândă.

Dar românii care au plecat sunt prezenţi şi în ţară. Prin rudele lăsate acasă (exmplul cel mai dramatic fiind copiii crescuţi de bunici), prin casele pe care şi le fac din banii câştigaţi în Occident (şi care sunt uneori kitsch, de acord, dar sunt ale lor, făcute cu greu şi cu aceeaşi speranţă că măcar copiii lor vor trăi o viaţă normală, nu vor mai fi încă o “generaţie de sacrificiu”) ori, pur şi simplu, prin faptul că stau acolo, dar sunt permanent conectaţi la ce se întâmplă aici: prin Internet, prin televiziunea digitală, prin lungile conversaţii pe Skype cu rudele şi prietenii de acasă, prin alte instrumente ale noilor tehnologii de comunicare. Au plecat, aşadar? Da, evident: stau prin străini, îşi câştigă viaţa greu, trimit bani acasă. De ani întregi, practic, cei mai mari investitori “străini” în economia românească sunt fraţii, verii, cumnaţii, cunoştinţele, unchii, mătuşile, nepoţii noştri, care au făcut mai mult decât nu ştiu câte multinaţionale puse la un loc: au trimis acasă miliarde de euro pe an. Dar ei n-au trimis doar bani. Au trimis şi know-how, în felul lor simplu şi uman: le-au povestit celor de-acasă cum e “acolo”, cum funcţionează societăţile occidentale, cum e să fii respectat în calitate de cetăţean, cum e să simţi că nu trăieşti degeaba, că nu eşti o simplă unealtă electorală ori un amărât pe care Statul (adică Partidul) îl poate suci din vorbe, adeverinţe, ajutoare, promisiuni nesimţite.

Cum răspund Statul român şi politicienii săi la aceste milioane de vieţi autentice, cu sentimentele şi istoriile lor personale? Prost. Cu legi electorale vechi şi îmbâcsite. De data asta a pierdut PSD, dar nici celelalte partide nu stau mai bine: sunt la fel de convinse că pot face ce vor şi îi pot cumpăra pe cetăţeni (cu tot cu voturi) în cel mai ieftin mod cu putinţă. Nu mai e aşa. Cetăţenii au devenit “scumpi”. Românii din diaspora doar au dat tonul (pentru că n-au plecat de tot, sunt pe trei sferturi aici). Românii de acasă au făcut restul: au transmis mesajul că se pot integra într-o lume normală, aşa cum le-a fost ea povestită de cei plecaţi “afară”. Să simplificăm, aşadar: cine şi cum îşi asumă misiunea de a construi o societate normală în România? Nici n-ar fi, de fapt, atât de greu. Voinţă să fie...