Complicaţiile demiterii d-lui Vlad Alexandrescu

Vlad Alexandrescu FOTO Mediafax

Nu agreez deloc scenarita şi tocmai de aceea nu dau nici măcar doi bani pe scenariile şchiopătânde, unele infantile de-a dreptul, altele mai proaste chiar decât filmele americane de mâna a cincea despre şi cu ofiţeri KGB, urzite în jurul succesiunii faptelor ce au determinat plecarea din Guvern a d-lui Vlad Alexandrescu. Devenită, între timp, demitere în lege.

Nu cred că dl. Vlad Alexandrescu a fost animat în întreaga sa activitate la Minister de intenţii rele. Ori ascunse. Am impresia că a nutrit idealuri reformiste, iar de reformă în cultură, în sistemul de organizare şi finanţare al instituţiilor aferente, în managementul lor, e nevoie. Că dl. Ion Cristoiu nu a auzit despre aceste necesităţi, aşa după cum singur mărturiseşte pe blogul personal, e treaba domniei-sale. Deşi numai frecventarea zilnică a Bibliotecii Academiei, de care face atâta caz, ar fi trebuit să îl pună pe gânduri şi să îi deschidă urechile.

Ar fi, desigur, de discutat dacă un ministru care are un mandat limitat la cel mult un an şi, în plus, nu dispune de nici un fel de susţinere politică poate angaja mari reforme şi dacă aceste reforme se pot face în absenţa unor consultări reale cu toţi factorii implicaţi. Eşecul lamentabil din iarnă, atunci când dl. Alexandrescu, sfătuit prost, a vrut să forţeze modificarea Legii instituţiilor de spectacole, trebuia să îl pună pe gânduri pe cel care acum e silit să plece de la Minister. Felul în care dl. Vlad Alexandrescu l-a tratat pe dl. Ion Caramitru, fost ministru al Culturii cu merite indiscutabile exact şi în principal în domeniul patrimoniul, mare actor, preşedinte al unei dinamice uniuni de creaţie, persoană a cărei voce contează şi dincolo de frontierele României, respectată ca atare, e descalificant pentru un intelectual. Iar răspunsul îngâmfat, ironic, cu greşeli gramaticale la cererea de demisie formulată de dl. Caramitru şi de Senatul UNITER, e jalnic. Parcă l-ar fi scris cineva de nivelul intelectual şi comportamental al unui Luis Lazarus şi nu nepotul lui Tudor Vianu sau Sorin Alexandrescu, cum ni se tot repetă până la saturaţie în vremea din urmă. Arborele genealogic fiind socotit, în cazul de faţă, un garant al infailibilităţii ministrului concediat. Care numai infailibil nu s-a dovedit în povestea de la Opera Română. Acolo unde a acţionat haotic, laş, diletant, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine. Că acum dl. Alexandrescu dă vina nepriceperii sale pe tânărul Rareş Zaharia e iarăşi o dovadă de laşitate şi de deficit de caracter şi de bărbăţie.

Că în discuţie se vâră şi dl. Traian Băsescu printr-o postare pe Facebook, îngăduindu-şi, cu mitocănia-i recunoscută, să bată câmpii şi să îl jignească şi el pe acelaşi Ion Caramitru, nu are nici o legătură cu brusc trezitul interes pentru soarta culturii al fostului preşedinte. Ci doar cu disputele mai vechi dintre cei din vremea guvernărilor din perioada 1996-2000. Şi cu statutul de scandalagiu de serviciu pe care dl. Băsescu şi l-a asumat încă din acea perioadă.   

Nu cred nici că dl. Alexandrescu ar fi încercat cu obstinaţie, în lunile în care a condus Ministerul, să îi readucă în posturi-cheie pe „băsiştii” îndepărtaţi din forurile de decizie culturală în vremea guvernării Ponta. Sau, mai exact, mă îndoiesc că ar fi fost vorba despre o reactivare programatică a celor concediaţi acum aproape patru ani. Unii pe nedrept. Dar că a plasat în posturi-cheie şi nepricepuţi, cred. Iar a-i acorda d-lui Vlad Alexandrescu dreptul de a-şi alege singur succesorul e nu doar o cedare în faţa megalomaniei fostului ministru, ci anticonstituţional de-a dreptul.

De asemenea, nu cred că susţinătorii fostului ministru au ieşit şi vor ieşi în stradă din motive oculte. Legate, de exemplu, de ceea ce ar putea să se ascundă în spatele Ordonanţei de urgenţă vizând modificarea legii referitoare la atribuţiile şi ariilor de competenţă ale Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Aşa cum scria duminică România liberă. Cei ce au ieşit şi, probabil, vor mai ieşi în apărarea fostului ministru se identifică cu priorităţile anunţate ale mandatului d-lui Alexandrescu. Dintre care sprijinirea sectorului independent nu doar în teatru sau „afacerea Roşia Montană” sunt obiective reale, de importanţă naţională. Mă îndoiesc, însă, că plecarea din fruntea Ministerului a d-lui Alexandrescu ar însemna sfârşitul culturii naţionale, aşa cum crede apocaliptic una dintre protestatare.

Mi se pare de domeniul ştiinţifico-fantasticului ideea că demisia d-lui Alexandrescu şi, mai apoi, scandalul provocat de „scrisoarea pierdută” redactată strict pentru lectura, uzul şi informarea membrilor GDS, ar fi parte a războiului SRI-SIE. Îl las, însă, pe dl. Ion Cristoiu să îşi savureze puii degeneraţi ai gândirii sale în chioşcul din Găgeşti-Deal în virtutea spiritului tolerant al Sărbătorilor pascale.

Deopotrivă, nu cred că publicarea, fie şi neautorizată, a scrisorii mai întâi de Digi 24, apoi de mai toată media din România ar fi o practică din specificul anilor ’50. Nu ştiu cum a obţinut sus-menţionatul post de televiziune scrisoarea. Contra-cost sau altfel. E treaba GDS, văzut de unii ca un supra-guvern, de alţii drept supremă instanţă morală sau un select club al înţelepţilor, iar de o a treia categorie drept Birou de sugestii, sesizări şi reclamaţii, să îşi identifice membrii care sifonează informaţii.  

Sunt sigur că orice mijloc de informare din orice ţară democratică ar fi procedat în modul în care a procedat Digi 24. Ar fi dat ştirea. Mai cu seamă că nu plana nici un fel de îndoială asupra autenticităţii ei. A vorbi acum, în acest context, despre reminiscenţe comunistoid-securistice e ca şi cum ai invoca acelaşi gen de reminiscenţe în „afacerea Watergate”, de pildă. A le reproşa celor de la Digi 24 că au publicat scrisoarea fără acordul d-lui Alexandrescu e ca şi cum i-ai acuza retroactiv pe ziariştii Carl Bernstein şi Bob Woodward că şi-au continuat investigaţia fără acordul preşedintelui Richard Nixon.

Mă îndoiesc că cele dezvăluite în scrisoare de dl. Vlad Alexandrescu ar avea magnitudinea unui Watergate. Cred, însă, că ele au provocat un anume disconfort la nivelul Guvernului şi al Administraţiei Prezidenţiale. Tot aşa cum cred că e nevoie de explicaţii şi de detalieri. Fiindcă disconfortul, îndoiala, îngrijorarea s-au insinuat şi în societatea românească.