Cine şi unde este vinovatul?!

Se spune că dacă nu ai un gând nou, aminteşte-ţi de un gând vechi. Aici şi acum, ne putem aminti de discuţia dintre Pericle, şeful statului atenian, şi bătrânul filosof Anaxagoras. Discuţia, pe care am relatat-o într-un număr anterior, a durat o noapte întreagă. Cei doi atenieni şi-au propus să răspundă la întrebarea: „Dacă, în războiul dintre atenieni şi perşi, un soldat atenian ucide un soldat persan, atunci cine este de vină!?”

Au fost identificaţi 5 factori cauzali, care ar putea explica fenomenul uciderii, dar noaptea a trecut şi cei doi nu au putut să cadă de acord. Mai în glumă, mai în serios, un student mi-a răspuns „Vinovat este mortul, pentru că a stat în bătaia săgeţii”. Înclin să cred că aceeaşi soartă o va avea şi dezbaterea publică, naţională şi internaţională, privind evenimentul tragic recent petrecut la „Charlie Hebdo”. Întâmplător, deci o simplă coincidenţă, şi aici sunt 5 factori posibili.

1.  În şi între Cărţile sfinte

Şi în cazul celor doi fraţi asasini, ca şi în alte cazuri similare, musulmanii şi nu numai ei, afirmă că în cartea Coranului este interzisă omuciderea. Dar, omuciderea este interzisă şi în Decalogul iudeo-creştin, şi cu toate acestea, absolut toate Cruciadele, chiar şi aceea a „copiilor”, au fost organizate cu „argumente” luate din Sfânta Scriptură, inclusiv din Învăţătura lui Iisus. Dacă este vorba de cărţi, putem găsi aproape orice în orice, parcă pentru a adeveri gândul lui Anaxagoras „Toate sunt în toate”. Pe vremea comuniştilor, un profesor de al meu, de altfel foarte bun, identifica elemente de Materialism istoric în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, ceea ce ar putea fi un „argument” pentru Protocronism. Aici, trebuie să facem diferenţa subtilă, dar pertinentă, dintre pretext şi mobil.

Textul Cărţilor sfinte este doar un pretext, mobilul faptei-faptelor este altul.

2. Configuraţiile lui Dumnezeu

Marele meu Profesor, D.D. Roşca, autorul cărţii Existenţa tragică, nu credea în existenţa lui Dumnezeu, dar avea un respect profund faţă de toate religiile, ele fiind ale diverselor popoare. Am putea menţiona aici şi enunţul lui Goethe „Toate popoarele sunt geniale”, ceea ce spunea şi poetul Gheorghe Pituţ, cu versul „Poporul este mai întâi, apoi urmează geniul lui”.

Mircea Eliade, savant cu deschidere universală, identifică în toate religiile bipolaritatea Sacru-Profan. Configuraţiile particulare ale Sacrului sunt multe şi variate, dar sentimentul Sacrului, deci sentimentul religios îi aparţine oricărui om normal, indiferent la ce anume se raportează acest sentiment, de unde şi actuala sfinţire a maşinilor.

Marginalizată în perioadele raţionaliste sau pragmatice, sensibilitatea afectivă este reconsiderată în mai multe ştiinţe moderne. Or, dintre toate formele culturii, Religia este în modul cel mai intim asociată cu sensibilitatea afectivă, în chip esenţial cu sentimentul, care este aici sentimentul religios. A lovi în acest sentiment înseamnă a lovi chiar în miezul fiinţei omului. La acest capitol, relaţiile dintre cele trei direcţii mari ale Religiei creştine nu pot fi date ca un model de împăcare, pace şi armonie.

3. Artă pentru artă şi artă cu tendinţă

În întreg secolul XX a existat o dispută acerbă între cele două doctrine estetice. Arta cu tendinţă a fost vehement respinsă, pentru că se asocia cu faimosul realism socialist, deci cu Socialismul şi Comunismul. Se părea că disputa s-a încheiat, câştig de cauză având doctrina artei pentru artă, în esenţă Croce. 

Se vede însă că Socialismul a fost învins sau „lichidat”, dar arta cu tendinţă, respectiv tendinţa din artă, încă nu. Aici se deschide o problemă delicată, în care merită să fie invocată poziţia marelui nostru caricaturist Ştefan Popa Popas. Dânsul se referă la categoria estetică a Comicului, caricatura fiind o formă a acestuia. Sub raport psihologic, atât în cazul creatorului, cât şi în cazul receptorului care contemplă, Comicul, deci şi caricatura, se asociază cu umorul, iar sub raport fiziologic se asociază cu râsul . 

Or, Ştefan Popa Popas subliniază că este vorba de  „râsul care nu supără” şi cu atât mai mult el ”nu jigneşte” Într-o ecuaţie mai complexă, sunt două reacţii psihologice în faţa Comicului, ironia  şi umorul. Dacă este disociată de umor, ironia devine sarcasm, iar cu sarcasmul ieşim din sfera estetică, intrând în alte sfere, oricum nu înalte. Ştefan Popa Popas conchide simplu şi convingător, caricatura cu pricina fiind şi jignitoare, ea este o „blasfemie” Tot dânsul se referă şi la Bunul simţ. Într-adevăr, creatoare fiind, opera de artă  depăşeşte Simţul comun, care aparţine tuturor, dar nu se cade să iasă din cercul Bunului simţ, care, din păcate, aparţine în diverse grade doar unora, indiferent câţi anume vor fi fiind ei.

4. Avocatul diabolic şi clientul său

Înţeleptul Solon este acela care a introdus în justiţie „Dreptul la apărare”, iar în lumea civilizată acest drept îl are oricine, indiferent de gravitatea faptei sale. Putem fi de acord cu propoziţia lui Cristian Tudor Popescu, care  apreciază că: „E vorba de o crimă oribilă pentru care nu poate exista nicio justificare” Şi totuşi, în ale sale  Scrisori provinciale, Blaise Pascal polemizează cu  acei părinţi iezuiţi care justificau subtil o crimă, care era asociată cu „legitima apărare” Cei doi fraţi jihadişti, dacă vor fi prinşi rămânând vii, vor beneficia de „Dreptul la apărare” L-am putea solicita, experimental, pe Profesorul Mateiuţ, avocatul lui Dan Voiculescu, să elaboreze o pledoarie în apărarea celor doi fraţi musulmani. 

Se pare că expresia „Avocat diabolic” nu este doar o fantezie, ci este o metaforă parţial acoperită în realitate. Avocatul diabolic îl ia pe clientul său de la origini, adesea chiar de dinainte de a se fi născut. Apoi, pas cu pas, ca să zicem aşa, ne explică succesiunea evenimentelor din viaţa sa, succesiune care este cauzală şi completă, adică adusă la zi. Concluzia juridică a Avocatului diabolic nu poate fi decât una, Inculpatul este curat ca lacrima. Aici intervine Judecătorul cu Balanţa  Dreptăţii şi hotărăşte ce anume din ceea ce poate fi explicat, totuşi, nu poate fi şi justificat, adică iertat, în pofida Iubirii creştine universale.

5. Ipostazele Libertăţii

Pe această temă, a curs şi va mai curge multă cerneală, mai cu folos, sau mai degeaba. Există domenii, forme şi grade ale libertăţii, iar libertatea cuvântului, a expresiei în general, ca şi libertatea opiniei, stau la loc de cinste mai ales în mediile intelectualilor. Uităm, totuşi, că în Dicţionar mai sunt două cuvinte omonime, „libertinism” şi „libertinaj”, şi nu sunt convins că ele stau cuminţi doar în Dicţionar. Libertatea care nu implică şi responsabilitatea se converteşte în libertinism sau libertinaj, după formula „De la sublim la ridicol nu este decât un singur pas” Dacă dispare orice regulă şi orice limitare, atunci, aşa cum caricaturistul pictează ce îi vine şi îi convine, în limbajul lui, tot aşa şi fraţii fac ce le vine şi le convine, în limbajul lor. Fără o Deontologie a Opiniei, mai ales în Mass-media, dar nu numai, ne mişcăm mai departe în tot felul de cercuri, mai mult sau mi puţin vicioase. Temeiul unei soluţii pentru această temă-problemă poate fi găsit şi în ceea ce Constantin Noica numeşte „Limitaţia care nu limitează”

Concluzie

Pe situaţia existentă, relaţia dintre cei 5 factori, la care se mai adaogă câţiva , o va  face Judecătorul, care va da Decizia. Dar, prin aceasta şi dincolo de ea, urmează Omul politic , respectiv Strategul. Noaptea consumată de cei doi atenieni nu a fost chiar în zadar. La lumina zilei, Pericle a ştiut ce trebuie să facă, şi aşa a şi făcut.