Între parametrii care definesc „statul eşuat“ se numără incapacitatea statului de a oferi, prin instituţiile sale servicii de calitate cetăţenilor, răsplata muncii, protecţia socială, incapacitatea de a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale, pierderile teritoriale, incapacitatea de reprezentare pe plan internaţional. Statul devine „stat eşuat“ prin corupţie generalizată a factorilor administrativ, politic, economia se prăbuşeşte, se produce intrarea în incapacitate de plată.

Nu sunt eu cel care deschide seria dezbaterilor pe blogurile „Adevărul”: dacă este sau nu România în pericol să devină „stat eşuat”. Un articol din 1 martie 2017, semnat de Mihnea Dumitru, susţinea cu dovezi mai mult decât suficiente că România nu este un stat eşuat, dar admitea că ţara noastră avea probleme, care la următoarele evaluări internaţionale, considera autorul, urmau să atârne destul de greu în balanţa evaluatorilor. Practic, aceste probleme ne-ar aduce, scria Mihnea Dumitru, „mai aproape de marginea prăpastiei”.

De la 1 martie până azi, la mijlocul lunii septembrie, au trecut mai mult de şase luni. În această perioadă, deşi coaliţia PSD-ALDE s-a lăudat că are majoritate parlamentară largă, s-a oprit în drum, din cauza propriei incapacităţi, demiţându-şi în Parlament propriul guvern, pe motiv că nu respectă planul de guvernare. În fapt, a plecat premierul Sorin Grindeanu, demis prin moţiune de cenzură, miniştrii săi demisionând înainte. Mulţi dintre ei s-au regăsit pe lista guvernului, nou, condus de Mihai Tudose.

Guvernul a deschis punga, asemeni geambaşului afumat care, câştigând ceva şi voind să arate că e „în bani”, uitând că mai e mult până la finalul anului şi nu se ştie dacă mai câştigă ceva în viitor, chemând lăutarii de serviciu din mass-media şi aruncând cu măriri la parlamentari, primari, lucrători din instituţiile administraţiei centrale, locale, cultură, uitând de profesori şi încercând să îi fenteze pe medicii stagiari, ilustrând proverbul „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!”

CFR l-a contrazis pe premierul Tudose, care afirmase că sunt pierderi şi aici. Conform news.ro, „compania a înregistrat, in primele trei luni ale anului trecut (2016 n.a.), pierderi de 340 milioane lei. În primele trei luni (din 2017 n.a.), acestea au crescut cu 3,5%, dar compania trebuia să încaseze o compensaţie de la bugetul de stat, aferentă contractului de servicii publice, în valoare de 406 milioane lei”.

Noul guvern s-a confruntat cu alte crize: la compania naţională de transporturi aeriene TAROM, la Ministerul Apărării Naţionale, la Poşta Română. Premierul Tudose, asemeni unui vătaf de moşie mai strigă la câte un ministru trimiţându-l direct în... căutare de bani (pe un ton din care am înţelege că l-ar fi trimis în altă parte).

Guvernul a pus gând rău Pilonului II de Pensii Private care funcţionează de aproape 10 ani. Când s-a aflat de naţionalizare, prin ieşirea, nu se ştie cât de „naivă”, a ministrului Ionuţ Mişa, premierul Tudose a bătut în retragere. După ce spiritele s-au calmat, ideea cu Pilonul II a reapărut. Ar trebui să le spună cineva şi acestor miniştri că banii alocaţi la Pilonul II sunt investiţi în instrumente financiare, nu se adună efectiv în contul contribuabilului. Abia la finalul perioadei de contribuţie, titularul poate vedea cât i s-a adunat acolo. Practic, contribuabililor care în 2007 aveau sub 35 de ani li s-a luat obligatoriu, o parte din contribuţia la fondul pensiilor de stat, motivându-se că atunci când ei vor fi pensionari, fondul de stat nu va mai avea resurse suficiente pentru ei. Acum, acelaşi Stat, dar alt Guvern vin şi spun că statul este mai bun manager. Între aceste instrumente, sunt şi titlurile de stat, adică Pilonul II, într-un mod eficient, chiar ajută statul, iar dacă Guvernul vrea să îl naţionalizeze, va reuşi să îşi ia ceva ce deja are, adică mai pe româneşte, „îşi ia banii din buzunarul de la spate şi îi pune în buzunarul de la piept”. Ar trebui să li se spună guvernanţilor că acele 7 miliarde euro pe care le tot vehiculează sunt în fapt bani investiţi, bani aflaţi în circulaţie cu tot cu beneficiile estimate a fi produse anual de investirea acestora, adică, mai pe româneşte ei nu prea există fizic.

La un moment dat, după alte câteva „teste”, premierul Tudose le-a zis ziariştilor că „invenţia ” unui ministru poate fi trecută la rubrica „discutate şi uitate”. Adică, într-un fel, când li se pare că întind coarda, guvernanţii mai fac un pas înapoi. Asta până când cred că vor putea avea prilejul să înşele vigilenţa societăţii civile.

Primii scoşi la raport au fost directorii de la TAROM şi Poşta Română, cel din urmă şi pe fondul crizei de la MAPN, care a produs plecarea unui ministru, prin demisie, fapt care, în istoria acestui minister nu s-a mai produs de la Vasile Milea încoace. Sigur, au fost moţiuni de cenzură, demisii în bloc, suspendări, dar să plece singur un ministru de la MAPN este o noutate în ultimii 28 de ani.

Managerul de la TAROM s-a comportat ca pe maidan: că el „nu şi dă demisia”, guvernul că „o să şi-o dea” şi până la urmă, directorul unei companii de zbor a „zburat” din post. Cel de la Poşta Română aşteaptă, probabil, poştalionul spre demisie.

Ambilor li s-a reproşat managementul defectuos. Amândoi se apără spunând că în timpul lor nu au fost pierderi şi că datoriile sunt „istorice”. Mai spun şi că ei conduc companii „strategice”, care nolens-volens trebuie menţinute. Sunt curios unde or fi studiat aceşti doi domni, managementul. În ce tratat de economie sau de management or fi citit că dacă eşti companie „strategică” nu respecţi regulile economiei. Adică ai voie să cheltui mult mai mult decât produci. O companie privată dacă ajunge să cheltuie mai mult decât produce, intră în insolvenţă, apoi în faliment.

Practic, aici am vrut să ajung. Aceşti manageri de la stat folosesc ideile greşite ale vechiului sistem ceauşist, care i-au grăbit căderea în 1989, tolerate încă de Guvernul României. Acesta are trei-patru companii care azi merg, mai încasează bani din redevenţe, taxe, accize, acţiuni şi apoi cârpeşte companiile aşa-zis „strategice”. Funcţionarea pe avarie este posibilă pentru că banii sunt alocaţi din alte surse, de regulă prin rectificări bugetare. Adică acolo unde au rămas bani necheltuiţi, ori fuseseră daţi pentru investiţii în infrastructură, ori resurse umane, sunt tăiaţi, pentru că suntem, ţara sloganului „lasă că merge şi aşa”.

Poţi să ai şcoli în prag de prăbuşire, spitale care cad pe pacienţi şi adevărate focare de infecţie, poţi să ai profesori şi doctori prost plătiţi, dar nu poţi să rămâi fără companie aeriană, companie de poştă naţionale. Aşa gândeste Guvernul României, însă dacă se va continua în acest ritm, deja ne paşte pericolul să ajungem stat eşuat.

Regula unei bune guvernanţe arată că dacă vrei să ai „companii strategice”, trebuie să ai management strategic, ceea ce nu se întâmplă. Bill Gates, Mark Zuckerberg şi alţii sigur s-ar îngrozi când văd ce salariu uriaş are un manager într-o companie care are „datorii istorice”. Salariul este o cheltuială de la buget (sigur este răsplata unei munci prestate), o parte din acesta se întoarce prin impozite şi plăţi la asigurările sociale, dar cum poţi să spui că un manager este bun, merită un mega salariu, când pierderile lui cresc? Când nu reuşeşte nici măcar să le menţină la nivelul preluării mandatului, dar să le mai şi reducă?

Se ştie cum se fac numirile la astfel de companii! De regulă, un post de manager bine salarizat la stat este răsplata banilor negri folosiţi în campania electorală, răsplata semnăturilor pentru depunerea candidaturilor, a voturilor adunate pentru partid. Premierul poate să ţipe cât vrea şi „să o facă pe durul” cât vrea, atunci când se află presa la şedinţele Guvernului. După ce se închid uşile, sigur cel înfierat ”cu mânie proletară” vine şi îi spune premierului, ori premierul primeşte vreun telefon, mesaj, sms în care i se spune: „bă, lasă-l pe ăsta că ştii tu...”.

Atunci, nu trebuie să fii analist economic să realizezi că găurile se astupă tot prin banii luaţi cu japca de la bietul cetăţean. Se apropie iarna şi estimez că locuitorii din apartamentele racordate la termoficarea centralizată vor plăti facturi astronomice, iar în case va fi frig. Se ştie că debranşările masive ale celor care şi-au instalat centrale pe gaz, au pus presiune pe reţeaua centralizată.

Cel mai bine se vede la un bloc în care, să spunem, 25% din cetăţeni nu au centrale de apartament, iar 75% şi-au instalat, apelând la credite economii etc. Realizaţi şi singuri că pierderile reale dar şi cele „inventate” sunt plătite de cei 25%. Este clar că pierderile ”inventate” în acest domeniu, dar şi în altele merg la „cârpirea” companiilor „strategice”.

MAPN abia are bani mâine-poimâine de salarii. A amânat normele de hrană, contribuţiile la buget şi chiriile, deşi la vizitele oficiale, MAPN a angajat discuţii privind achizţionarea de tehnică militară la preţuri uriaşe. Aşadar, de unde să iei banii, dacă nu de la militari? Ei nu pot face greve, le este interzis prin lege. „Hrana, echipamentul pot să mai aştepte, că doar nu ne atacă nimeni”, probabil că sună logica vreunui şef de la Apărare.

Aşa este şi în educaţie, în sănătate. „Ce nevoie mai au elevii de manuale, profesorii de cărţi, medicii de instrumente moderne, de tratate medicale? Că doar elevii au compendiu, iar în ce îi priveşte pe profesori, medici, a chetuit statul cu ei destul în facultate!, probabil că se întreabă şi constată strategii din ministerele respective.

Nu mai vorbim de Justiţie , că acolo MCV-ul există şi nu sunt şanse să se ridice prea curând. Războiul pe Justiţie există şi instituţiile statului duc lupte grele de „care pe care”. Nu mai aduc în discuţie ce s-a întâmplat astă iarnă, cum se încearcă iarăşi „marea cu degetul”.

Ultima găselniţă a Guvernului României este aceea de a cere banii pe dividende în avans, de la companiile unde statul român are pachete de acţiuni şi nu după ce se stabileşte profitul final, conform legii 31/1990, care spune: „Acestea (dividendele n.a.) se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat”. Aşadar, mai poate fi adăugată şi forţarea limitelor legale în arsenalul Guvernului României, prin care acesta vrea să rezolve problemele cauzate de proasta gestionare a resurselor publice.

Asta pare să fie regula, „tăiem cât putem şi cârpim pe unde crapă”. Despre gândirea pentru investiţii, pentru câştig, asta e treaba „imperialiştilor privaţi”! Punem noi taxe pe exploatatorii ăştia”!, ar gândi vreun strateg pe la Guvern. Umblă vorba, prin târg că „mai marele strategilor”, va fi chiar Felix Rache, fostul realizator al emisiunii „Deziluzia optică”!

Vine acum „Centenarul”, „găsim noi ce să mai tăiem şi să zicem că s-a făcut!”, vor zice probabil cei care se ocupă de aşa-zisul „Departament Centenar”, care e un soi de miraj, adică nimeni nu ştie nimic.

Una au promis în campanie, alta fac acum, adică au scos 10 taxe şi introduc 100 de noi modalităţi prin care banii să fie scoşi de la cetăţeni, investiţiile sunt sacrificate de dragul cheltuielilor bugetare haotice.

Mai lăsăm cercetarea, autostrăzile, turismul, că turiştii vin ei singuri, „şi dacă au şi dacă nu au drumuri” (parcă Ministrul Turismului spunea asta!), investitorii care au venit deja ştiau când au început să investească bani în România „că nu aveam autostrăzi, aşa că mai rezistă ei doi-trei ani,” exact când vin alegerile următoare! Apoi, vorba aia, din franceză, „După noi, potopul”!, care noroc că a fost tradusă înainte să ajungă ministru Lia Olguţa Vasilescu, fiindcă nu ştim ce ar mai fi ieşit!

Noi, românii, suntem „euro-optimiştii” din familia Coanei Europa. Avem în Diaspora 4 milioane de cetăţeni care lucrează, un număr egal cu al românilor care muncesc în ţară. Şi lor, românilor care muncesc în afara graniţelor, din greu şi fără niciun sprijin de nicăieri, Guvernul României le-a cam pus gând rău.

Spun asta pentru că, deşi Guvernul României nu este interesat de cum muncesc ei acolo, unde stau, cât câştigă, dacă le ajung banii, dacă le sunt apărate drepturile, acesta ar cam vrea să le ia bani, doar pentru că sunt români.

Este clar o discriminare: pe cei care muncesc, pe cei care au iniţiativă îi exploatezi, iar celor care nu muncesc, dar au capacitate de muncă, le dai ajutoare sociale. Cei cu ajutoare sociale oare vor trebui să notifice la ANAF că vor lenevi cel puţin şase luni?

Pentru străini e un lucru care pare lipsit de logică, însă pentru noi românii este simplu: asistaţii sociali votează cu PSD şi ALDE. Mulţi asistaţi sociali refuză salariile investitorilor din zonă, care caută forţă de muncă, din simplul motiv că ajutorul acela este „puţin şi permanent”, iar în plus se mai descurcă şi ei „pe ici pe colo”.

Există legea care spune că dacă refuzi un loc de muncă pierzi ajutorul, dar fluierul arbitrului e la cel care dă ajutoarele, adică la Guvern. Iar Guvernul ştie că dacă taie banii, îşi pierde electoratul.

 Mulţi speră că instituţiile europene vor urechea derapajele guvernanţilor români, însă statele UE au şi ele problemele lor, multe dintre cele cu „ştate vechi”, ba chiar şi cele intrate în 2004 vor să îşi vadă mai mult propriile interese decât pe ale Coanei Europa.

Nu suntem încă stat eşuat, dar avem Poşta, TAROM, care funcţionează tot mai greu din cauza pierderilor care se tot acumulează, iar în ritmul acesta, al absenţei strategiei economice eficiente, al lipsei de interes din partea autorităţilor, avem şanse mari să ne apropiem de acest deznodământ catastrofal.