Becali, sfârşit de tranziţie

Gigi Becali nu-şi putea aştepta condamnarea decât la televizor. Vorbind la televizor, nu în faţa televizorului. Spectacolul de la România TV e probabil culmea carierei mediatice a lui Gigi Becali, dar şi un vârf pe care îl poate atinge o televiziune de ştiri.

Gigi şi-a pus unul dintre sacourile sale spectaculoase, o cămaşă cu gulere late, deschisă la gât. I se văd cele două lanţuri, unul de argint, altul din piele, fiecare însă cu câte o cruce. Râde relaxat, când i se spune că e unul din cei mai mari ctitori de biserici de aici şi de la Athos. Burtierele galbene se derulează ameninţător, spunând că verdictul se va da în câteva minute. Gigi e de neoprit. Strigă, gesticulează, monopolizează discuţia, cei din platou se întreabă dacă nu mai e şi altceva pe lume. Ba apar şi micile ameninţări la adresa lui Gigi, că ar fi ultimul său interviu. Râde mai departe.

Burtiera se face şi mai mare JUDECĂTORII SUNT ÎN SALĂ. Becali nu se îndură să plece de la microfon. Vorbeşte de simpatia pe care i-o poartă Ponta. Burtiera se schimbă. SE DĂ SENTINŢA. Trece la credinţă şi donaţiile sale la Athos. CONDAMNĂRI ÎN CAZUL BECALI. Vorbeşte de familia care-l susţine.

BABIUC CONDAMNAT DOI ANI. Nu se opreşte, CIOFLINĂ CONDAMNAT DOI ANI. Se opreşte, faţa i se strânge, mâinile îi coboară. Aţi fost condamnat doi ani, domnule Becali. E de piatră. Faţa albă. Poate e cu suspendare, spune. Cea care îi dă verdictul e blânda Ecaterina Andronescu: „Nu se poate încă una cu suspendare, domnule Becali. E cu executare”  Înţelege acum, îşi dă jos căştile şi se ridică. Pentru prima oară în viaţa lui opreşte spectacolul care îi e atât de drag, punând mâna pe cameră. Ieşiţi afară!

Regele televiziunilor, cel care a devenit şi a existat datorită televiziunilor nu-şi putea găsi sfârşitul decât acolo unde a început. Fără îndoială, Gigi Becali a fost cel mai popular personaj de televiziune al ultimilor 20 de ani. Fiecare apariţie a sa atrăgea publicul fascinat de spectacolul pe care acesta îl făcea. Amestecând credinţa cu înjurăturile, sinceritatea cu ipocrizia, gesticulând, ameninţând sau ţipând, Becali a devenit nelipsit în platourile de televiziune. Eu însumi am făcut mai multe interviuri cu el încercând să înţeleg, de fiecare dată, cum generează atâta fascinaţie. One man-show-ul acestuia a rivalizat de foarte multe ori cu mari producţii de televiziune. Drept rezultat, excesele sale de tot felul au rămas nepedepsite. Iar atunci când apărea pedeapsa, aceasta era simbolică, închisoare cu suspendare. Probabil mulţi dintre români or fi văzut astfel în el o instituţie invincibilă.

La fel ca alte două „instituţii”, care tocmai şi-au trăit condamnările în ultimul an: Adrian Năstase şi Sorin Ovidiu Vîntu. Primul a fost politicianul cu o putere incomparabilă, necenzurată de nimeni, aşa cum numai în societăţile emergente se poate întâmpla. Al doilea, omul cu o forţă financiară de neegalat, care putea aduna milioane liniştit, în ciuda plânsetelor a mii de români. Un model al capitalismului de început în care sunt posibile acumulări sălbatice.

Credinţa mea e că toţi trei s-au crezut la un moment dat de neatins. Iar de ajuns la închisoare, probabil le era de neimaginat.

Odată pronunţate condamnările acestei triade, ba chiar executate, cred că cei 20 de ani de ani de tranziţie ai lui Brucan s-au sfârşit. Chit că au fost 24. Desigur, diversele tabere ale societăţii româneşti vor spune că sentinţele sunt ba nedrepte, ba ilegale, ba prea blânde. Eu zic doar că sunt şi că trebuie respectate cu sfinţenie. De aici putem începe.

Nu cred că statul s-a întărit aşa cum cerea domnul Vîntu, dar cred că există destui oameni, în special judecători şi procurori, care îşi fac datoria. Şi alţii care încă răspund la comandă. Sau, dacă vreţi, avem o casă în construcţie, la care am pus temelia şi stâlpii de rezistenţă. Putem privi aşa sau putem vedea golurile din pereţi, cum ne e obiceiul. Totuşi, ceva s-a urnit.