Tribunalul Mureş a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de Primăria Târgu Mureş în contradictoriu cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi cu Liceul Teologic Romano-Catolic. În noiembrie 2016, procurorii DNA au început urmărirea penală împotriva fostului şef al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, Stefan Someşan, şi a fostului director al Liceului Teologic Romano-Catolic din Târgu Mureş, Zsolt-Jozsef Tamasi, pentru modul în care a fost înfiinţată unitatea de învăţământ. Procurorii susţin că, la data de 29 iulie 2014, printr-o Hotărâre a Consiliului Local Târgu Mureş, s-a alocat suma de 1.500.000 lei pentru întreţinerea şi renovarea imobilului în care funcţionează Colegiul Naţional Unirea, cu conditţa propunerii de înfiinţare a liceului cu profil teologic romano-catolic. Hotărârea în cauză a fost prezentată ISJ Mureş, iar la acel moment, conform anchetatorilor, Someşan a arătat că Ministrul Educaţiei Naţionale a dat aprobare pentru înfiinţarea unei unităţi de învaţământ liceal. Consiliul de Administraţie al ISJ a votat, în unanimitate, acordarea avizului conform pentru înfiinţarea Liceului Teoretic Romano-Catolic, deşi „în realitate, Ministerul Educaţiei Naţionale nu dăduse curs, sub nicio formă, solicitării de înfiinţare a acelei unităţi de învăţământ“.

Asta e situaţia şi ancheta este în curs. Scandalul intern a izbucnit imediat, UDMR-ul implicându-se masiv în susţinerea vocii celor care susţin că, în ciuda realităţii faptice, ar fi vorba despre o decizie de tip abuziv şi care, în definitiv, ar putea fi asimilată cu ceea ce dl. Laszlo Tokes susţine de ani şi ani de zile în toate forumurile internaţionale, anume „genocidul cultural“ condus de către România împotriva minorităţii maghiare.

Nimic nou? Ba da. Şi foarte important şi relevant: viteza şi amploarea preluării directe de către autorităţile din Ungaria a întregii problematici, ridicând-o la nivelul unei probleme de stat şi a unui contencios care trebuie sancţionat de comunitatea internaţională prin măsuri extreme. „Ungaria consideră decizia României un atac la adresa Bisericii Catolice, a minorităţii ungare, la adresa copiilor şi familiilor afectate. E un pas foarte inamical şi foarte serios al României“, a declarat Magyar Levente, secretar de stat in Ministerul ungar de Externe.

Mesajul este complex şi anunţă cei doi vectori care deja au început să fie folosiţi din plin şi a căror amplificare poate lovi foarte serios în interesele, prestigiul şi credibilitatea României. Pe de o parte, se acuză un „atac la adresa Bisericii Catolice“ ceea ce, în termenii cutumelor diplomatice, implică o chemare la preluarea problematicii respective de către Vatican cu al său serviciu extern extrem de sensibil la chemările de ajutor privind persecuţiile la care este supusă o minoritate catolică, cu elementul agravant că asta s-ar produce într-o ţară ortodoxă cu care se duc negocieri pentru o posibilă vizită a Papei. A doua problemă, la fel de gravă, este conţinută în formularea „pas inamical şi foarte serios al României“, ştiindu-se bine că, în termenii comunicatelor diplomatice, asta se spune în momentul apropierii de un moment iminent de criză. Comunicarea respectivă, în principiu, ar fi adresată României. În fapt, este vorba despre o atenţionare a comunităţii internaţionale asupra faptului că România încalcă standardele acceptabile şi, ca atare, este justificată începerea măsurilor de retorsiune care trebuie susţinute de către toţi partenerii şi prietenii Ungariei. Primul pas a fost făcut prin notificarea oficială a deciziei Guvernului Ungariei de a-şi retrage sprijinul acordat României pentru aderarea la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, unul dintre obiectivele strategice ale ţării noastre.

Un simplu nou scandal? Nu cred, căci, după părerea mea, ar trebui să privim cu maximă atenţie nu numai la ce se petrece în acest caz anume, ci şi la contextul în care se produce acest eveniment. L-am auzit de nenumărate ori pe dl. Tokes care, asemeni multor lideri din UDMR, vorbea cu entuziasm despre o posibilă soluţie pentru România care ar fi trebuit să aplice pentru regiunea sau regiunile în care locuiesc membrii comunităţii maghiare „exemplul Cataloniei“, provincie căreia statul spaniol i-a acordat, în 2006, competenţe sporite şi a definit-o drept o „naţiune“ în interiorul statului spaniol. Decizie pe care spaniolii aveau s-o regrete, revenind parţial asupra ei în 2010. Iar acum, adică pe 1 octombrie, ziua când guvernul separatist organizează un referendum pentru auto-determinare, poate să izbucnească un conflict intern deosebit de grav între autorităţile de la Barcelona şi guvernul central care a anunţat deja că va folosi toate mijloacele legale pe care le are la dispoziţie pentru a nu permite desfăşurarea referendumului. În ciuda acestui avertisment, guvernul separatist catalan a decis ieri seară instaurarea în regiune a unui „regim juridic excepţional“. Măsură care, din punctul său de vedere, elimină obligaţia autorităţilor de la Barcelona de a respecta orice fel de decizie a guvernului spaniol. Aspect deosebit de grav care, practic, deschide posibilitatea unui conflict direct între o provincie şi statul unitar spaniol, cu consecinţe absolut imprevizibile, nimeni neexcluzând posibilitatea unor evenimente violente dacă Madridul va uza de dreptul său de a trimite unităţi de intervenţie ale jandarmeriei sau chiar armata.

Va fi acesta, chiar nimeni nu ştie, semnalul unei reluări cu motoarele turate la maximum, a mişcărilor autonomiste şi independentiste din Europa? Dacă da, cu ce consecinţe? Din ce în ce mai mult, se vorbeşte despre posibilitatea „renaţionalizării naţiunilor“, cu un accent deosebit asupra revendicărilor „naţiunilor fără ţară“ care revendică un teritoriu şi dreptul eventual de a se reuni cu o „ţară mamă“. Avem în acest sens exemplul atât de sugestiv al Crimeei. Oricând, într-un asemenea scenariu, poate urma regiunea de nord a Italiei, poate urma Belgia cu separare regiunilor wallonă şi flamandă în două state distincte, iar domnul Tokes completa lista vorbind despre autonomia mai întâi a Ţinutului Secuiesc, mai apoi trecând la cea a Transilvaniei. Noi am tratat asta, ani şi ani de zile, ca un simplu exerciţiu de imaginaţie bolnavă. Nu-i deloc aşa, căci în Europa problema există, este documentată, are sprijin politic oficial, suntem pe hărţile revendicărilor „popoarelor fără stat“. Iată:

Nimic nu este întâmplător decât dacă, dintr-un motiv sau altul, noi vrem să-l tratăm ca atare. Iar în jocurile politice de acest gen, a te face că nu ştii despre ce este vorba mi se pare extrem de grav. Poate înţelegem acum mai bine sensurile profunde ale refuzului oficial exprimat de preşedintele UDMR, formaţiune parteneră a aproape tuturor guvernărilor româneşti de până acum, de a sărbători alături de români aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire.