O casă şi o familie pentru fiecare copil, scoaterea lor din mediul instituţionalizat, întoarcerea în familia de origine, acolo unde este posibil sau plasarea în casele de tip familial. De 18 ani încoace ambiţia lor este să închidă orfelinatele groazei, care ne-au adus o faimă nedorită peste hotare imediat după Revoluţie. Lasă că ne-au uluit şi pe noi, puţini ştiam atunci cum îşi duc zilele copiii nimănui, abandonaţi de părinţi, nedoriţi şi neiubiţi, dar care erau toţi ai noştri.

Pentru cei care nu ştiu, Hope and Homes for Children a apărut în 1994, după ce doi ani mai înainte, în timpul războiului din Bosnia, Mark Cook, comandantul contingentului britanic, a găsit în Croaţia un orfelinat bombardat, cu câţiva copii supravieţuitori. A ieşit din armată, a strâns bani şi a reconstruit orfelinatul. Mai apoi a devenit evident că nu asta era soluţia. Copiii aveau nevoie de o familie, de căldură şi de iubire. Atunci s-a schimbat politica organizaţiei, iar în 1998 HHC a ajuns în România.

18 ani mai târziu organizaţia numără 47 de instituţii închise, peste 5.500 de copii scoşi din orfelinate şi peste 2.000 de copii salvaţi de la abandon. Adunând toate programele pe care le desfăşoară organizaţia 35.000 de vieţi au fost schimbate prin munca oamenilor de la Hope and Homes. Lucrurile merg greu, însă. Chiar dacă poate să existe o lege bună dată la nivel central, la faţa locului oamenii de la HHC se lovesc de multe lipsuri: insuficienţi bani, mentalităţi greoaie, lipsa asistenţilor maternali sau prea puţine măsuri de prevenire a abandonului.

Era, aşadar, importantă prezenţa premierului Dacian Cioloş aseară la Hope Concert, transmitea un mesaj de sprijinire a acestor eforturi uriaşe. A luat cuvântul după ce am urmărit cu toţii povestea Olgăi, unul dintre copiii salvaţi din orfelinatul de la Sighetu Marmaţiei în urmă cu 15 ani. Instituţia a fost închisă în 2003. Nu mai văzusem demult o sală plină de oameni, toţi cu ochii în lacrimi. Valul de emoţii a izbit şi mai tare atunci când ne-a fost prezentată Olga, aflată în prima lojă de lângă scenă, alături de Carmen şi Natalia, două micuţe balerine, care studiază la Liceu de Coregrafie „Floria Capsali”. Lângă ele erau şi Doru şi Dana, doi tineri de 18 ani, care şi-au trăit toată viaţa în sistemul de protecţie şi-şi doresc să devină designeri. De altfel, Amalia Enache a purtat aseară o rochie verde minunată creată de cei doi.

Nod în gât şi gol în stomac, premierul ajunge la microfon. Am mai văzut demnitari la evenimente caritabile, n-aveam speranţe prea mari. Au „bunul” obicei de a sta la poze, a rosti câteva vorbe plate fără emoţii şi a pleca. Mă aşteptam deci să-l aud pe Dacian Cioloş vorbind despre pachetul de măsuri anti-sărăcie, despre cifre şi obiective, ceea ce a făcut:

„Doresc să vă anunţ obiectivul pe care-l avem ca stat: în 2020 să nu mai avem copii în centre instituţionalizate. În plus, trebuie să avem şi puterea de a opri acest fenomen, astfel încât să nu se mai adauge alţi copii celor pe care acum ne dorim să îi vedem în familii. (..) Acestea sunt cele două ţinte pe care ni le fixăm şi prin pachetul de măsuri anti-săracie, pe care Guvernul l-a lansat, prin care punem cap la cap mai multe resurse financiare, mai multe măsuri, pentru a creea o plasă de siguranţă pentru cei mai vulnerabili. (…)

„Sunt convins că problema copiilor instituţionalizaţi e un test pe care ni-l dă Dumnezeu ca să găsim noi, pe lângă iubirea pe care o avem pentru cei apropiaţi, şi iubirea de a ne lua copiii acasă.“ (această frază lipseşte din mesajul oficial pe care îl găsiţi pe pagina de Fb a prim-ministrului.)

Iubirea? Premierul vorbea liber, nu avea nicio foaie în faţă. De aici am început să notez.

„Sper să găsim soluţia ca, alături de stat, să poată beneficia de resurse şi organizaţiile non-guvernamentale care au demonstrat în ultimii ani că ştiu să acţioneze eficient şi că, pe lângă bani şi legi, găsesc iubirea cu care să încadreze şi să îngrijească aceşti copii.(..) Felicitări, Hopes and Homes for Children; felicitări tuturor celor care au iniţiat această acţiune. Închei cu speranţa că noi toţi vom găsi în noi iubirea cu care să fim în măsură să venim cu soluţii.“ (D. Cioloş)  

Iubirea.. De câte ori a repetat-o? Şi Dumnezeu? Într-un discurs de premier? 

Nu-mi amintesc niciun lider, din cei pe care i-am avut în ultimii 26 de ani în diverse funcţii, care să-L pună pe Dumnezeu şi iubirea în aceeaşi frază şi s-o facă autentic. Dar cred că asta e cea mai fericită alăturare pentru menţionarea Divinităţii. Nu ştiu nici de ce a considerat cel care a redactat discursul să scoată această frază. Pentru că eu cred că acesta a fost cel mai important mesaj: pentru cifre, statistici sau obiective există comunicate, conferinţe de presă şi site-ul Guvernului.

Dar pentru a schimba mentalităţi şi destine e nevoie de emoţie, de iubire. De grijă, compasiune, dedicare, renunţare la sine şi orgolii sau câştig material. Pentru o societate care a trăit atâta amar de vreme la fel ca sufletele abandonate în orfelinate, fără să-şi valorizeze oamenii, fără să-i ocrotească prin legi drepte şi corecte, fără un sistem de învăţământ care să ne crească spre a fi buni, nu critici şi intoleranţi, e nevoie de multe astfel de mesaje. Iar dacă ele vin de la lideri egali cu ei înşişi în ceea ce fac e cu atât mai important, pentru că pot ajunge acolo unde schimbă un resort interior.

Mi-au venit câteva întrebări după discursul premierului de aseară. Retorice, desigur: unde am fi fost dacă am fi avut parte de iubire măcar în anii de după 1990? Cum ar fi arătat România azi dacă cei care ne-au condus ne-ar fi iubit pe toţi şi L-ar fi pus pe Dumnezeu în tot ce făceau?  N-o să ştim. Dar am putea începe să schimbăm asta? Să le cerem celor care vor votul nostru să ne arate că ne iubesc? Pentru că eu cred că am merita să încercăm.