În interviul respectiv domnul Nicolescu reia, fără reţinere, tema antisemită a propagandei regimurilor Carol al II-lea şi Antonescu şi justifică antisemitismul lui Vintilă Horia, afirmând că „este un fapt“ că, aşa cum scria Vintilă Horia, „evreii… au asasinat ofiţeri români la intrarea în Basarabia“. Fizicianul susţine iniţiativa oraşului Segarcea de a-i acorda lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare utilizând o argumentaţie subţire. După ce admite o „tonalitate antisemită şi exaltare juvenilă“ a lui Vintilă Horia, Domnia sa vorbeşte despre un „dosar contrafacut…“, despre prietenia sa cu Vintilă Horia („L-am cunoscut bine, eram prieteni“). Se mai menţionează aspectul pretins negativ al contestării iniţiativei primăriei respective la care se se adaugă o evaluare radicală a situaţiei: „... se  aduce atingerea culturii române".  

Încă de la promulgarea legii 217/2015 domnul Andrei Pleşu a exprimat în repetate rânduri rezerve şi critici în legătură cu existenţa acestei legi şi eventualul ei mod de aplicare. Domnul Pleşu nu este simpatizant legionar. După cum chiar Domnia sa scrie, Andrei Pleşu este un „produs al unor întâlniri decisive cu Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al. George, Constantin Noica, Ion Frunzetti şi Edgar Papu“ (Andrei Pleşu, „Mărturii pentru cercetări viitoare“, Adevărul, Bloguri, 10 august 2015). Critica adusă de Domnia să Mişcării Legionare este netă: „Sunt întru totul de acord că fascismul, sub toate chipurile sale, a fost una din marile catastrofe ale secolului 20. N-am nici o simpatie pentru Mişcarea Legionară . Am mai spus-o: mi se pare scadentă exact la nivelul principiilor sale: este neromânească şi neortodoxă“ (Andrei Pleşu, „O dezbatere blocată“, Adevărul, Bloguri, 3 august 2015). Similară este şi crititica pe care domnul Pleşu o aduce lui Corneliu Zelea Codreanu (Andrei Pleşu, „Mărturii pentru cercetări viitoare“, Adevărul, Bloguri, 10 august 2015). Tot conform propriilor afirmaţii la care subscriu, afirmaţii întărite de impresiile mele în urma întâlnirilor cu Domnia sa, domnul Andrei Pleşu nu este nici antisemit şi nici negaţionist al Holocaustului. Dimpotrivă: „Socotesc Holocaustul o crimă dezgustătoare, (...) iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare (...) fără exces de <<înţelegere>> conjuncturală, (...)  A transforma apartenenţa unui evreu la etnia sa într-o culpă e (...) stupid“ (Andrei Pleşu, „Greşeală, vina justiţie“, Adevărul, Bloguri, 1 februarie 2016).  

Domnul Pleşu şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu faptul că legea 217/2015 nu se referă la „sângeroasa catastrofă simetrică, cea a comunismului“ (Andrei Pleşu, „Mărturii pentru cercetări viitoare“, Adevărul, Bloguri, 10 august 2015). Aici ne despărţim: sunt absolut de acord cu Domnia sa că, în România, „răul fascist“ şi „răul comunist“ trebuie ambele studiate şi condamnate, sunt total de acord că România are nevoie şi de o lege cu ajutorul căreia să fie lustrati cei care au făcut crime şi abuzuri în timpul regimului comunist – crime şi abuzuri legate de privări de liberatate, torturi, împuşcări la frontieră, avorturi interzise, înfometarea populaţiei etc. Mai mult, sper că această aşteptată lege să incrimineze pe cei care au servit maşinăria de propagandă a statului comunist privându-i de dreptul de a publica în România o anumită perioadă de timp. Acestea fiind zise, nu cred că cele două legi trebuie amalgamate, după cum cred că cele două instituţii de investigare a crimelor fascismului şi comunismului trebuie să fie separate. Modelul opus utilizat în ţările baltice a fost contraproductiv şi a dat rezultate sub-mediocre. Sunt convins că membrii conducerii institutului „Elie Wiesel“ nu se vor opune iniţiativei legiferării pedepsirii crimelor regimului comunist. Din păcate opusul acestei poziţii a fost deja demonstrat. În plus, nu este vina Institutului Wiesel că această lege necesară nu a fost încă promulgată în România. Nu ştiu care a fost poziţia domnului Andrei Pleşu când proiectul legii care avea să poarte numărul 217/2015 a fost în discuţie publică şi de asemena nu ştiu care sunt iniţiativele sale recente în privinţa unei legi comprehensive a crimelor produse de regimul comunist. 

Ca o prima reacţie la legea 217/2015 domnul Andrei Pleşu afirmă: „Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc pe Sartre, nici dacă citesc pe Ezra Pound, Celine sau Heidegger…“. (Andrei Pleşu, „O dezbatere blocată“, Adevărul, Bloguri, 3 august 2015). Implicaţia era clară: legea 217/2015 ar avea potenţialul de a cenzura, de a stabili cine poate fi omagiat şi cine nu, cine poate fi citit şi cine nu. Nimic mai neadevărat.

Domnul Pleşu se declară „inapt“ să accepte „vinovăţii «pauşale». Nu cred că toţi aderenţii sau simpatizanţii legionari erau potenţial asasini şi nu cred într-un antisemitism ireductibil, dacă mă gîndesc la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc.“ (Andrei Pleşu, „O dezbatere blocată“, Adevărul, Bloguri, 3 august 2015). În această juxtapunere domnul Andrei Pleşu face o eroare majoră: nici Noica, nici Eliade şi nici Cioran nu au făcut parte din guvernul criminal al lui Ion Antonescu şi nu au fost condamnaţi ca atare. Alta este situaţia lui Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor şi membru în govern, care a contribuit direct la „soluţionarea problemei evreieşti“ în România. În calitatea sa de demnitar al guvernului Antonescu, Vulcănescu a participat direct la discuţiile cabinetului privnd definiţia juridică a evreului, a propus şi a luat hotărâri de impozitare discriminatorie a evreilor, a elogiat sistemul de ghetouri utilizat în Germania nazistă şi rămâne condamnat pentru această activitate a sa în guvern şi aceste fapte ale sale. O lectură a stenogramelor Consilului de Minştri ar fi facilitat distincţia şi evitarea erorii. 

Cazurile: Vintilă Horia şi Nichifor Crainic

Cazul juridic a lui Vintilă Horia este şi el simplu. El este autorul unei serii largi de articole antidemocratice, pronaziste, profasciste şi antisemite care au justificat războaiele de agresiune şi crimele în masă, care au avut loc la nivel naţional şi european, publicate în revista fascistă „Sfarmă-Piatră“ între 1937 şi 1941, ale căror titluri urmează:

 •  „Apariţia lui Mussolini, este un eveniment epocal“ 

 •  „Adolf Hitler este o genială minte politică“ 

 •  „Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne, care merită calificativul de mare european“

 •  „Naţional Socialismul este asemănător ca forţă şi ca întindere religiei în evul mediu şi artei în timpul renaşterii“ 

 •  „Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne“ 

 •  „Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri“ 

 •  „Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia“ 

 •  „Democraţia este inutilă“ 

 •  „Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă“ 

 •  „Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România“ 

 •  „Hitler va salva Occidentul“ 

 •  „În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care râvneşte la libertate“ 

 •  „Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei“ 

 •  „Hitler creează spaţiul pacific“ 

 •  „Ordinea nouă creează numai binefaceri“ 

 •  „Hitler va fi biruitor, el reprezentând ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche“ 

 •  „Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei noi“ 

 •  „România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu“ 

 •  „Prin Antonescu, România a recăpătat încrederea Reichului“ 

 •  „Salvarea nu ne poate veni decât de la Antonescu, singurul român nepătat şi bun“ 

 •  „Antonescu a izbutit împlinirea unui miracol“ 

 •  „Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoană“ 

Vintilă Horia (foto dreapta – arhiva familiei Vintilă) rămâne condamnat pentru crime de război. Legea 217/ 2015 este clară: conform ei nu se pot ridica pe terenuri publice monumente sau plăci memoriale care onorează memoria unor asfel de persoane şi nu se poate face asfel cultul lor. 

Alta este situaţia lui Nichifor Crainic, autor al doctrinei statului etnocratic şi al antisemitismului fascist românesc, fost ideolog de frunte al LANC/PNC şi ministru al propagandei în timpul guvernării Ion Antonescu, achitat în 1995 de justiţia post comunistă română. În ciuda plamaresului său oribil, el nu intră deci sub incidenţa Legii 217/2015. În legătură cu Crainic, domnul Pleşu a gafat descriindu-l ca pe „un bătrânel cumsecade, în pijama, fără  «iradierea extremistă» la care ... mă aşteptam“ (Andrei Pleşu, „Mărturii pentru cercetări viitoare“, Adevărul, Bloguri, 10 august 2015). Ce s-ar fi întâmplat dacă domnul Alexandru Florian l-ar fi descris la fel pe Leonte Răutu, mizerabilul tartor cultural şi ideologic al României comuniste? Nu l-ar fi spălat nici şapte ape...

Reabilitarea lui Crainic nu este singurul abuz judiciar scandalos post comunist. Ceea ce sigur domnul Pleşu nu ştie este faptul că în anul 1997 Curtea Supremă de Justiţie a României a reabilitat prin recurs în anulare, procedura inatacabilă, pe Radu Dinulescu şi Gheorghe Petrescu – şef şi şef-adjunct ai Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, coordonatorii şi organizatorii direcţi ai acţiunilor de amploare antievreieşti de la Iaşi, din Bucovina şi Basarabia, din vara şi toamna anului 1941. Astăzi orice primar, credul sau iubitor de asasini de evrei, poate ridica monumente pe spaţiul public în memoria celor doi Eichmani ai României.

Tribunalele Poporului vs. Tribunalele Populare

Nu sunt câtuşi de puţin deranjat sau contrariat de evaluările domnului Andrei Pleşu care, pe de o parte, este iritat de stilul şi demersurile domnului Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel“, care ar „umbla cu şublerul prin spaţiul cultural românesc înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă“, dar care, pe de altă parte, apreciază că acesta slujeşte „o cauză bună“ (Andrei Pleşu, „Greşeală, vina justiţie“, Adevărul, Bloguri, 1 februarie 2016). Sunt însă în profund dezacord cu propunerea domnului Adrei Pleşu conform căreia „este urgentă reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor ’40“ de către „Ministerul Justiţiei“ (Andrei Pleşu, „Greşeală, vina justiţie“, Adevărul, Bloguri, 1 februarie 2016). I-aş sugera domnului Pleşu ca, înainte să facă asfel de propuneri, să citească dezbaterile proceselor instrumentate de tribunalele respective şi, mai ales, probele documentare administrate de acestea. I-aş mai sugera să citească excepţionala teză de doctorat a domnului Andrei Muraru care analizează în detaliu activităţile tribunalor care s-au ocupat de criminalii de război din România, cu toate defectele şi meritele lor.

Domnul Andrei Pleşu face o confuzie în aserţiunile sale privind condamnările pentru crime de război. Domnia să amestecă timpurile istorice, lăsand cititorul să înţeleagă că Tribunalele Poporului sunt totuna cu Tribunalele Populare.

Domnul Pleşu mai afirmă că „tribunalele cu pricina au fost inventate de câştigătorii războiului, pentru lichidarea adversarilor lor politici“ (Andrei Pleşu, „Greşeală, vina, justiţie“,  Adevărul, Bloguri, 1 februarie 2016). Amintesc aici că tribunalele speciale au luat fiinţă în aproape toate zonele ocupate, fie că erau controlate de sovietici ori de anglo-americani, pentru a investiga masacre şi a judeca făptaşi care au acţionat ca agenţi ai statelor aliate sau colaboratoare Germaniei naziste, suspectaţi de a fi comis fapte abominabile. Chiar înainte de finalul războiului, sute de persoane au fost judecate de comisii de anchetă speciale britanice ori americane, în timp ce polonezii lucrau în exil la un plan al curţilor speciale pentru judecarea criminalilor şi colaboraţioniştilor după finalul conflagraţiei mondiale. Dată fiind amplitudinea şi gravitatea atrocitătilor comise, s-a ales această soluţie (susţinută de Aliaţi), a înfiinţării unor Curţi Speciale. Tribunalele ordinare erau lipsite de credibilitate sau nu aveau instrumentele necesare (inclusiv legale) pentru a judeca masacre cu zeci de mii de victime ori fapte de o asemenea gravitate, petrecute uneori în afara teritoriului naţional. Astfel, curţi speciale au existat în toate statele în care au ajuns armatele aliate, cum şi Nürnberg-ul a fost tot un tribunal special! În plus, în cazul României, iniţiativa înfiinţării unei asemenea instanţe speciale a avut-o guvernul generalului Constantin Sănătescu.

În România Tribunalele Poporului au funcţionat doar în intervalul 1945-1948, iar fapte circumscrise crimelor de război şi crimelor împotriva păcii şi umanităţii au continuat să fie judecate de cabinete speciale pană în 1955. În schimb, Tribunalele Populare, în care au funcţionat „asesorii populari“, pe care îi aminteşte domnul Pleşu, nu au nicio legătură cu instanţele speciale evocate mai sus. Instanţele populare sunt o creaţie a justiţiei comuniste „de clasă“ şi au fost înfiinţate începând cu 1948. Aşadar, nu asesorii populari au pronunţat condamnări pentru infracţiuni contra umanitătii sau circumscrise acestora.

Polemica Holocaust versus Gulag? 

Domnul Andrei Pleşu afirmă că „verdictele nu abuzau de nuanţe. Vorbeau toate de «infracţiuni de genocid», «crime contra umanităţii», «crime de război»“ (Andrei Pleşu, „Greşeală, vina, justiţie“, Adevărul, Bloguri, 1 februarie 2016). Lucrurile nu au fost însă atât de lipsite de nuanţă cum susţine Domnia sa. Este adevărat că au existat numeroase controverse (subliniez că şi despre Nürnberg există neajunsuri juridice criticate pană astăzi), dar curţile speciale au avut un rolul de a judeca acţiuni cu efecte deosebit de grave şi de a face dreptate victimelor (deciziile luate de administraţia politică şi militară a regimului Antonescu, pogromul de la Iaşi, masacrele din Ardealul de Nord, crimele odioase din Transnistria etc.). Chiar şi aşa, sovieticii au fost extrem de duri la adresa acuzatorilor publici români (pe care domnul Pleşu îi confundă probabil cu asesorii) pentru lipsa de performantă şi intransigenţă. De exemplu, România a avut în baza legilor speciale un număr de condamnaţi cu mult mai mic decât Ungaria – numai patru execuţii capitale –  şi dacă ultimii criminali de război au părăsit închisorile româneşti în 1964, ultimii criminali de război nazişti au părăsit penitenciarul din Breda în 1989.

Revenind la ziua de azi, ştie domnul Andrei Pleşu că, în România, Procuratură dă NUP pentru indivizi care se afişează în spaţiul public cu termeni ca „jidan“ şi cu negarea Holocaustului în general? Ştie domnul Andrei Pleşu că procurori ai judeţului Ilfov au evaluat  în scris troiţa legionară de la Tâncăbeşti (foto dreapta) ca având un rol educativ? Ştie domnul Andrei Pleşu că fasciştii noştri autohtoni sunt trataţi cu indulgenţă de autorităţi, iar fasciştii „lor“ cu mai multă severitate? Ştie domnul Pleşu că în anul 2014 din 59 de cazuri de incitare la ură sau discriminare, nicio persoană incriminată nu a fost trimisă în judecată în România? Cu asfel de justiţie doreşte domnul Pleşu să reevalueze sentinţele Tribunalelor Poporului?

Dacă domnul Andrei Pleşu doreşte, aşa cum sugerează o dezbatere pe tema intelectualilor rămăşi condamnaţi pentru crime de război sau chiar a tuturor celor care intră în această categorie, este bineînţeles liber să participe la ea. Nu îl văd însă bine în compania Academiei Române cu care Domnia sa ar dori să se asocieze în acest sens, în a cărei aulă se neagă deschis Holocaustul în România, care neagă caracterul fascist al Mişcării Legionare, care a încercat să-i ridice bust lui N.C. Paulescu la Paris şi care a militat pentru menţinerea nepeiorativă a termenilor de „jidan“ şi  „ţigan“ în DEX.

Un cuvânt despre corectitudinea politică din România pe care domnul Andrei Pleşu o ironizează atunci când vine vorba despre fascism şi Holocaust. Exemplele date de domnia sa privind Germania: Gottfried Benn, Marin Heidegger, Kurt Georg Kiesinger, Gunter Grass etc. sunt nepotrivite. Din câte ştiu niciuna dintre aceste personalităţi nu a fost condamnată la închisoare pentru activităţi naziste sau crime de război. În plus, după opinia mea, este de preferat o ţara ca România unde corectitudinea politică luată în derâdere de domnul Pleşu funcţionează la nivelul clasei politice, unei ţări în care revizionismul, negarea Holocaustului şi antisemitismul devin criterii acceptate de respingere a valorilor europene la cel mai înalt nivel al guvernului.

În loc de concluzie, să îmi fie permis să afirm că o parte din luările de poziţie ale domnului Andrei Pleşu privind legea 217/2015 şi activitatea Institutului „Elie Wiesel“ nu fac decât să alimenteze din nou vechea, artificiala şi păgubitoarea polemica Holocaust versus Gulag pe care o speram stinsă. 

*Acest text a fost scris de autorul său în capacitatea sa exclusiv privată şi nu reprezintă opiniile sau punctul de vedere al instituţiilor cu care acesta este asociat.