Aşa că nu-mi explic – decât printr-o stranie amnezie - motivul pentru care, ori de câte ori apare în faţa microfoanelor TV – şi o face des în ultima vreme – Dan Voiculescu repetă obsesiv că a cerut instanţei să nu i se considere prescrisă şi cealaltă infracţiune pentru care a fost trimis în judecată, dar judecătorii i-au nesocotit această cerinţă. Lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa.

Dan Voiculescu a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni. Prima e prevăzută într-o lege specială anticorupţie (78 din 2000), la articolul 13, care sancţionează, cu pedepse între 1 şi 5 ani, folosirea poziţiei de lider de partid pentru a obţine foloase necuvenite. În concret, el a fost acuzat că şi-a folosit influenţa faţă de ceilalţi coinculpaţi din dosar pentru ca aceştia, prin abuz în serviciu, să înlesnească privatizarea ICA în beneficiul firmei Grivco, pe care o deţinea. Grivco a plătit acţiunile cu bani împrumutaţi de la persoana fizică Dan Voiculescu şi, pentru că nu a rambursat împrumutul la scadenţă, Dan Voiculescu a devenit proprietarul pachetului majoritar de acţiuni al ICA.

Aşa ne apropiem de cea de-a doua acuzaţie, cea de spălare de bani. Dan Voiculescu a transferat acţiunile astfel dobândite către fiicele sale, în condiţiile în care legea de combatere a spălării banilor sancţionează, cu pedepse de la 3 la 10 ani, dobândirea, deţinerea, folosirea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

Am solicitat oficial Tribunalului Bucureşti motivarea sentinţei de condamnare în dosarul ICA. De acolo rezultă foarte clar că instanţa a efectuat o cercetare judecătorească completă pentru ambele infracţiuni. La prima, după câteva zeci de pagini de analiză a probelor, instanţa a consemnat aşa: „Faţă de probatoriul mai sus-analizat, se constată întrunirea elementelor  constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolul 13 din Legea 78/2000, acesta dovedind că, în perioada 31 mai 2002 - 24 noiembrie 2003, inculpatul Voiculescu Dan şi-a  folosit  influenţa dată de calitatea sa preşedinte al  Partidului Umanist Român asupra inculpaţilor (…) în scopul de a facilita adjudecarea prin licitaţie de  către SC Grivco SA, la un preţ mult inferior faţã de valoarea comercialã reală”.

Prin urmare, instanţa a certificat comiterea infracţiunii, dar a constatat că a survenit prescripţia şi a dispus încetarea procesului penal faţă de această faptă. Pe următoarele câteva zeci de pagini, instanţa a analizat spălarea de bani, a constatat-o ca infracţiune şi a aplicat pedeapsa de 5 ani de închisoare.

Vestea săptămânii a venit luni: în apel, avocatul lui Dan Voiculescu, Gheorghiţă Mateuţ, a cerut instanţei să schimbe încadrarea juridică din „spălare de bani” în „tăinuire”, pornind de la premiza că ambele infracţiuni au definiţii oarecum asemănătoare. Avantajul tăinuirii e acela că, având limite de pedeapsă mult mai mici, ar fi o infracţiune deja prescrisă faţă de momentul în care Dan Voiculescu ar fi comis-o. Diferenţa de nuanţă dintre „spălare de bani” şi „tăinuire” o fac doctrina şi jurisprudenţa. Iar printre cei care au pus câteva cărămizi la temeliile doctrinei şi ale jurisprudenţei în această materie se numără Camelia Bogdan şi este preşedintele completului care judecă, la Curtea de Apel Bucureşti, procesul lui Dan Voiculescu.

Ca nespecialist, încă nu pot anticipa dacă cererea privind schimbarea încadrării juridice va fi admisă sau nu, dar măcar de un lucru putem fi încredinţaţi: dosarul a ajuns pe mâna cuiva care ştie bine diferenţa dintre „spălare de bani” şi „tăinuire”.