Ai zice că CNSAS a terminat cu candidaţii la Parlament (e în urmă cu vreo două alegeri) şi miniştrii actuali (eu nu am citit să fi fost verificaţi, şi m-am plictisit să fac cereri de parcă ar fi un interes al meu personal) şi i-au mai rămas doar editorialiştii.

Nu îl apăr pe Kivu, în legătură cu care îl prevenisem demult pe Nicuşor Dan (nu că a fost informator, că nu ştiam, îl credeam mai tînăr ca mine), ci că se lasă folosit, între 2000 şi 2004 tot scotea PSD la 50 la sută, trebuie să fii foarte tînăr sau complet ignorant să nu înţelegi cum asocierea cu diferite instituţii duce direct la compromis şi cum câmpul tactic al institutelor de sondaje era în anul 2004 şi după complet securizat. În asta făceam eu breşe sub Năstase organizînd sondaje cu bani de la German Marshall Fund şi ce alţi donori mai găseam, pentru care procuratura română mă şi investiga, la cererea lui Funar, pentru ”false analize”, mai exact, că stricam monopolul securist. Tot atunci i-am atras atenţia Renatei Weber că făcuse un board de sociologi cu trecut dinainte de 1989 la Soros (a doua fundaţie Soros, prima, care avea membru fondatori nişte foşti disidenţi români, era anticomunistă şi independentă, dar nu am timp acum de istoria Soros România şi cum au reuşit şi acolo diverşi securişti să recupereze terenul iniţial pierdut, profitînd de o eroare a lui George), şi că aceştia  erau un risc din punct de vedere al securismului, pe lîngă că nici profesional mare lucru (vă rog, comparaţi citatele oricărui sociolog român cu ale mele, care sunt pe mediu ca performanţă, că m-am apucat tîrziu, şi vă veţi lămuri, deşi unii au zeci de doctoranzi pe care îi obligă să îi citeze). După acest avertisment public dat Renatei, care i-a mai înlocuit cu elevii lor după aceea (nu pe toţi), m-a oprit pe stradă Zoltan Rostaş, devotatul istoric al sociologiei româneşti, pentru al cărui demers am toată stima, tot aşa cum pentru el personal am toată afecţiunea, şi m-a rugat cu lacrimi în ochi să o las baltă. Tocmai scrisesem că în urma revoltei minerilor din 1977 Ceauşescu recrutase toată sociologia şi făcuse la Petroşani un institut de control al mişcărilor de masă, şi că înrolase pe mulţi la lucrul contra celui mai mare succes al lui - asasinarea temeinică a capacităţii românilor de a se asocia prin tehnici de subversiune, cultivarea neîncrederii, izolarea şi compromiterea liderilor. Zoltan mi-a dat a înţelege că nu va avea de cîştigat nimeni din adevăr, iar adevărul era că nu doar la Petroşani, ci la institutele de sociologie din rest de asemenea, recrutarea bătea spre sută la sută. În urma scandalului, s-au dat şi vreo două dosare pe piaţă, cu obişnuita selectivitate, sociologul cu care lucram eu, ca să mă învăţ minte, şi cel al Băncii Mondiale, că era în opoziţie cu grupul de la Petroşani, deci cei care trecuseră de partea noastră. Clar!

Între timp, sociologii disidenţi ca Pavel Cîmpeanu, care nici după 1989 nu fuseseră recuperaţi de universitate, au murit, iar aripa naţionalistă a băieţilor a cîştigat asociaţia de sociologie prin Ilie Bădescu fără contestare şi generaţia a doua, sub forma lui Dan Dungaciu, era lansată pentru cucerirea a noi şi noi orizonturi şi reproducerea elitelor în noi şi noi forme (vreo două vlăstare ale generaţiei de bază sunt mari critici radicali pe Criticatac). Am fost unicul cronicar în anii două mii a acestei reproduceri de succes a securismului în sociologia românească, şi singurul de partea mea (excepţia a fost Septimiu Chelcea, care a votat contra lui Bădescu, dar el şi cu mine nu ne-am cunoscut niciodată) a fost Paul Stahl, fiul lui Henri, întors de la Paris şi care a făcut lui Eugen Simion propunerea de a desfiinţa cele trei institute din Bucureşti ale Academiei şi a crea un institut nou de sociologie, pe alte baze. Eugen Simion a îngropat propunerea pe undeva, dar Paul mi-a povestit când ne-am văzut ultima oară la Paris, la lansarea traducerii cărţii mele Secera şi buldozerul. Sociologii foarte tineri, curajoşi de mici, mi-au scris public atunci, nu că vor face ei curăţenie, sau că să facem un institut alternativ, au eludat total subiectul securismului profesorilor lor, şi mi-au comunicat doar că ei fiind acolo totul e OK şi valoarea asigurată (sadly, după cinsprezece ani nici ei nu au cîte citate ar trebui). Dar sunt azi, probabil, conferenţiarii şi profesorii acestei discipline fără noroc.

Motivul pentru care USR se descurcă aşa greu nu e că nu au doctrină, ci că nu au idee.

Ca atare, sociologii maturi din viaţa publică românească, cei cool care vorbesc la tîrguri de carte şi cei plicticoşi, care conduc Senate, facultăţi şi catedre au fost informatori toţi, cînd nu mai rău. E destul să vezi unde au lucrat înainte de 1989, şi dacă au scăpat de trimiterea la munca de jos după represiunea cu transcedentalii (cazul Aurorei Liiceanu, care a ajuns la linia de producţie) şi dacă au rămas pe post pînă a venit Revoluţia.

Motivul pentru care USR se descurcă aşa greu nu e că nu au doctrină, ci că nu au idee. Nu poţi face nici o curăţenie în politică dacă nu ştii cine e cine în societatea asta, nu ai oameni care să fi fost parte din aceste lupte, nu ai măcar un juriu de onoare  extern format din puţinii supravieţuitori ai acestor bătălii pierdute pentru moralitatea noastră publică, dar crezi, cu suficienţa ignoranţei, ce crede şi omul de la ţară: că poţi avea încredere în oamenii pe care îi cunoşti şi e mai bine să nu ai încredere în ceilalţi. Ar fi bine dacă această tristă istorie cu Kivu, care nu merită distrus, e probabil unul din cei mai puţini răi, iar selectivitatea e supărătoare, i-ar învăţa propriile limite, cărora de abia le-au supravieţuit la primul lor Congres.

Puteţi comenta la acest articol pe România Curată