Alexandru Ioan Cuza, părinte fondator al României moderne

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova în 24 Ianuarie 1859 este actul fondator al României moderne. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul ambelor state româneşti a însemnat Unirea lor într-un nou stat, cunoscut iniţial sub numele de „Principatele Unite”, care, din 1866, pe baza noii Constituţii, s-a numit România.

Unirea a fost un obiectiv al elitei româneşti în timpul Revoluţiei din 1848, asumată de tinerii politicieni ca cel mai important proiect politic la mijlocul secolului al XIX-lea. Unirea din 1859 a fost posibilă datorită unui concurs de premise favorabile, de la asumarea acestui obiectiv politic de către tinerii politicieni români şi diseminarea lui în societatea românească, până la contextul internaţional favorabil determinat de Războiul Crimeei, opoziţia Franţei şi Angliei faţă de proiectele Rusiei de a ajunge la gurile Dunării (şi apoi la Constantinopol) şi deciziile favorabile adoptate al conferinţa de pace.

La Paris s-a decis în 1858 formarea unei federaţii între Moldova şi Ţara Românească, cu doi principi, cu două guverne, două parlamente etc. Politicienii români au avut abilitatea de a dezvolta acest proiect într-o Unire efectivă a celor două principate româneşti într-un singur stat.

Prima etapă a constat în alegerea unui singur principe, a lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul Moldovei şi Ţării Româneşti. În ciuda protestelor Marilor Puteri, politicienii români au dus cu paşi rapizi până la capăt proiectul unionist: o reprezentanţă unică la Constantinopol; o armată comună; cu o singură conducere; intervenţii pe lângă guvernele străine pentru recunoaşterea Uniri etc.

Pasul decisiv a fost efectuat în Ianuarie 1862, când s-a constituit un singur guvern la Bucureşti. După acest moment ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu unificarea instituţională.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza a avut un rol esenţial în desăvârşirea Unirii şi în modernizarea noului stat românesc. Rolul lui Cuza trebuie înţeles şi asociat cu cel al politicienilor epocii, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Costache Negri şi mulţi alţii, fiecare având rolul său bine definit în noua construcţie politică.

Alexandru Ioan Cuza este unul din părinţii fondatori ai României moderne, alături de Mihail Kogălniceanu şi Carol I. Pe fundalul adversităţii politicienilor români faţă de ambiţiile autoritare ale lui Cuza, care se înscriu în tradiţia politică românească şi care au dus în cele din urmă la abdicarea principelui şi aducerea pe tron a lui Carol I, rolul lui Alexandru Ioan Cuza în fondarea României moderne a fost vreme îndelungată minimalizat.

Redescoperit de istoricul A. D. Xenopol la sfârşitul secolului al XIX-lea, Alexandru Ioan Cuza s-a bucurat de o oarecare notorietate în perioada comunistă, datorită minimalizării rolului monarhiei în modernizarea României. În ultimele trei decenii, locul său în istorie a fost umbrit din nou de revanşa susţinătorilor Casei Regale de România. Practic, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a găsit încă locul corect în Panteonul istoriei româneşti şi în memoria colectivă.

Alexandru Ioan Cuza este părinte fondator al României moderne. Reformele adoptate în timpul scurtei sale domnii (1859-1866) au pus bazele statului român modern. Indiferent cine a iniţiat aceste reforme – Cuza însuşi sau echipa sa de politicieni – rolul lui Al. I. Cuza este indiscutabil, pentru că, fără acordul său, ele nu puteau fi promulgate şi nu puteau să intre în vigoare. Cea mai bună dovadă constă în proiectele legislative din 1859-1862 care urmăreau să dezvolte instituţii paralele în cele două principate, pe care el a refuzat să le promulge. Începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost principalul obiectiv politic.

Dintre reformele lui Cuza, arhicunoscute, atragem atenţia doar asupra a două dintre ele.

(1.) Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864, au avut un rol fundamental, pentru că, atât calitatea intelectualilor, cât şi numărul lor într-o ţară, determină modernizarea statului.

(2.) Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din pământul arabil, care a permis adoptarea reformai agrare. Prin împroprietărirea a circa 460.00 de familii de ţărani a fost detensionată societatea, predominat rurală în acea perioadă.

Lor li se adaugă o mulţime de reforme în domeniul fiscal, administrativ, juridic etc., care erau inerente în procesul de modernizare al României. Toate aceste reforme adoptate între 1859-1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan Cuza.

Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui Cuza sunt specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care „dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la la ordinea zilei.

Carol I a avut, la rândul său, un rol fundamental în modernizarea României şi este, la fel ca Alexandru Ioan Cuza, un părinte fondator al României moderne. El a venit într-o societate în care procesul reformator era deja ireversibil. A adus în plus fermitatea, rigoarea şi spiritul de organizare prusac şi o experienţă militară, care a contribuit decisiv la următorul pas important în istoria României moderne: independenţa obţinută în 1877.

România, ca stat modern, are un început, un moment fondator, iar acesta este Unirea din 24 Ianuarie 1859. Iar Alexandru Ioan Cuza este părinte fondator al României moderne!