4 ani de deşert şi un sfârşit cât o vindecare

În Declaraţia de Independenţă a SUA stă scris că omul este predispus la suferinţe lungi în îmbrăţişarea obiceiurilor cu care este obişnuit. Aceasta până când hotărăşte, într-un sfârşit, să rupă legăturile cu ceea ce îi provoacă nefericirea. Mi se pare un text extrem de adevărat, chiar şi după aproape două secole şi jumătate. Curat psihoterapie avant la lettre.

Americanii ştiu ei ceva de păstrează democraţia vie şi funcţională, continuând să ţină seama de aceste cuvinte. Probabil că nici politicienii lor nu uită de puterea republicii şi păstrează în gând acel moment din 1776 când mulţi s-au răsculat pentru drepturi şi libertăţi. 

Fără patos sau ipocrizie, şi evident păstrând proporţiile, asa văd şi eu răscoala din 2012 împotriva lui Traian Băsescu. Mi-am amintit de ea la comemorarea a patru ani de la anunţarea tăierii pensiilor şi salariilor. Mai 2010, mai 2014.

Ca sociolog, am analizat la vremea respectivă mişcările sociale şi opiniile celor care, într-o consistentă majoritate, au strigat împotriva acestor sacrificii inutile şi au blestemat pompierismul, heirupismul şi stahanovismul guvernelor Boc. 

Acum patru ani Preşedintele rupea ţara. Tăia pensiile, scădea salariile şi în loc ne oferea corupţie cât cuprinde şi abuzuri relatate în presă. Chiar zilele trecute a reconfirmat că este unicul responsabil pentru tăierile în carne vie, arătând astfel rolul decorativ al instituţiilor executive în timpul guvernării Boc.

Nemulţumiţii au devenit mai mulţi, vecinii şi duşmanii s-au aliat, pentru că decenţa stă la baza acestui popor trecut de multe ori prin greutăţi şi schimbări. Au venit la urne ca tăvălugul şi ca plesnetul de ploaie şi au dat jos tot ce construise Băsescu. Alegeri locale, alegeri parlamentare.

Apoi au strigat către el să demisioneze, să piară din viaţa publică, că nu mai este Preşedintele nostru, ci doar o fiinţă pe persoană fizică, cu interese doar pe persoană fizică. Nu s-a întâmplat. Nu a plecat, deşi 7,4 milioane de români votaseră demiterea sa. Iar românii, departe de a-l ierta, au răbdat, pentru că a răbda răul face parte din spiritul nostru. 

Facem parte dintr-un popor care a înfruntat două decade şi jumătate de tranziţie şi a învins. Nu prin forţa armelor, ci prin spiritul unei eterne adaptări la condiţii şi lideri buni şi, mai ales, răi. Aceasta să fie moştenirea lui Traian Băsescu, după 10 ani: a lăsat în urmă o naţie care, trecută prin greutăţile unor pohte ridicole şi egoiste, ştie că niciodată nu va mai accepta şi răbda un astfel de preşedinte.

Sunt optimist. Dincolo de cifrele sondajelor, sunt optimist că modelul preşedintelui Băsescu ne va părăsi în decembrie 2014, alături de suita sa de epigoni. E loc de normalitate, de decenţă în România.

Vremea vindecării a început deja.