1 din 2 pentru România. Victor şi Klaus din filmul lui Florin Iepan sau cum să alegi

Portretul lui Victor Ponta este o anecdotă. Portretul lui Klaus Iohannis e o parabolă. Anecdota  e cea a copilului – dirijor al corului de şoimi ai patriei, îmbrăcat în Titulescu. Parabola e cea a biciclistului profesionist care e aşteptat la linia de sosire a raliului Dakar. Un regal.

Florin Iepan a realizat pentru postul de televiziune DigiTV două portrete de candidaţi care vor face şcoală în producţia românească de documentare. Vor face însă şcoală şi  în producţia românească de campanie electorală. Şi asta pentru că, în stilistica sa, „2 pentru România” se poate citi „1 din 2”. E suficient să compari, spre exemplu, coloana sonoră a celor două documentare, desigur atent formatate, pentru o calibrare similară. Politica filmului echivaleaza filmul politicii.

Dar, ca orice cineast al naibii de bun, Florin Iepan ştie să te facă să zîmbeşti uneori dar mai ales ştie să te facă să visezi. Aşadar:

Portretul lui Victor Ponta este o anecdotă. Portretul lui Klaus Iohannis e o parabolă.

Victor Ponta este omul care pariază pe sine. Klaus Iohannis este omul pe care nu pariază nimeni.

Anecdota e cea a copilului – dirijor al corului de şoimi ai patriei, îmbrăcat în Titulescu. Parabola e cea a biciclistului profesionist care e aşteptat la linia de sosire a raliului Dakar.

Victor Ponta e ca un fir de apă tenace care-şi face loc indiferent de condiţii, sapă, se strecoară pe după o stîncă ce-i stă în cale, mai la vale sare o prăpastie, devine cascadă, şi caută cu orice preţ, să atingă, la orizont, marea. Sfatul mamai sale: „Mai trebuie să faci şcoală ca premier.E prea devreme să te duci acolo”. Dar Victor nu vrea să băltească, lacul de acumulare e  plictisitor şi neîncăpător.

Klaus Johannis e ca un munte, greoi şi imperturbabil, greu de urnit, şi greu de ocolit. În ciuda oricărui tip de asalt, un munte se mulţumeşte să fie.

În portretul lui Ponta, marele absent e Victor Ponta. Povestit de toţi cunoscuţii şi de mama sa, Victor Ponta nu se povesteşte direct pe sine, nu apare drept erou al propriei deveniri. Îi este suficent mitul micului Titulescu, care creşte în jur fără el, suita care îl poartă în triumf înainte de victorie.

În portretul lui Iohannis, Klaus refuză să-şi facă portretul, să-l edulcoreze, şi o face direct, în faţa cineastului:

„Nu pot să vă răspund la asta, să stau acum să vă spun dacă am văzut soarele sau nu...”  

Climaxul – punctul culminant al unei poveşti, e uşor de găsit în portretul lui Ponta. Replica mamei sale scurtcircuitează un parcurs miraculos: „bine, Victor, şi de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie? Iar el mi-a răspuns, şi n-a negat, că a mai făcut o dată această afirmaţie: <<au fost singurii care mi-au dat o şansă>>”.

Climaxul – trucul final dintr-un număr de magie, e în portretul lui Iohannis, o replică pe care i-o dă Eugeniei Vodă, la „Profesioniştii”: „Nici un sondaj nu m-a arătat primar”, rezumă, primarul de trei mandate, al Sibiului.

Versatil, Victor Ponta îşi face loc în orice recipient, stabil, ca apa care ia forma vasului în care o pui.

Insolubil, Klaus Iohannis e greu de băgat într-un acvariu, un vîrf îndărătnic de munte o să rămână totdeauna deasupra.

Victor Ponta are energia apei care mătură totul în cale, după ce a adunat în amonte, grohotiş şi peturi, epave şi yahturi.

Ca să-i pui stavilă e nevoie de un baraj imens, construit de mii de braţe şi calculat matematic, la milimetru, inginereşte.

Klaus Iohannis e muntele „sacru”: ar trebui sau ras de pe faţa pământului sau încoronat drept rezervaţie naturală, deşi nimeni nu ştie cu adevărat dacă poartă aur în măruntaie.

S-au mai văzut munţi detonaţi printr-un proiect de lege şi ei continuă să încreţească orizontul.

În spate e marea.