Infrastructura Capitalei în urmă cu trei secole: uliţe fără identitate sau poreclite după mărfurile negustorilor, case dispuse la voia întâmplării

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sistematizarea Bucureştiului secolelor trecute
Sistematizarea Bucureştiului secolelor trecute

Foarte puţine dintre uliţele din Capitala secolelor trecute aveau unnume, pentru că erau foarte puţine. Uliţele purtătoare de nume se identificau cu ajutorul mărfurilor negustorilor, ca uliţa Mătăsarilor, Mărgelarilor, Lăcătuşilor etc. Alinierea, continuitatea în linie dreaptă sau frântă a clădirilor sunt cu totul necunoscute Bucureştiului secolelor trecute.

Se construia în oraşe cum se construia şi în sate, fără să-i pese proprietarului, şi nici autorităţilor comunale de regulile pe care trebuiau să le respecte. Aşa s-a prezentat întemeierea primelor forme de aşezământ în Bucureştiul de altădată.

Schimbarea s-a produs când la Paris, Nürnberg, Roma sau Viena, mulţimea populaţiei şi densitatea clădirilor i-au făcut pe oameni să se gândească la regulile pe care să le aplice în dispunerea caselor. Au apărut uliţele strâmte, dar cu o oarecare aliniere şi continuitate.

În Bucureşti nu s-a pomenit de uliţe drepte şi ceva mai largi decât după „Focul cel Mare“ din 1804, când a ars tot „Târgul din Năuntru“, până la zidurile hanului lui Şerban Vodă. După acestă nenorocire, Constantin Vodă Ispilante, domnitorul Munteniei, a poruncit să se facă casele şi uliţele drepte în rând.

Lăţimea uliţelor se calcula în funcţie de câţi oameni puteau merge aliniaţi

Prin „Târgul din Năuntru“, care se afla în centrul oraşului, majoritatea uliţelor erau ulicioare care dădeau într-o uliţă mai largă, numită „Uliţa Mare“. Lărgimea uliţelor se măsura după câţi oameni puteau merge aliniaţi.

În 1744, uliţa Abagiilor, care se afla în spatele Curţii Domneşti, era denumită „Mare de Trei Oameni“, întrucât trei oameni încăpeau în linie.

Pe vremuri, doar câteva uliţe aveau un nume. În 1625, în Bucureşti era cunoscută „Uliţa Turcilor“, unde aveau voie să treacă doar personalităţile importante ale acelor vremuri. De obicei, uliţele care erau mai largi erau cunoscute ca „uliţa mare din mahalaua cutare“.

Literatura de specialitate prezintă viaţa socială a secolelor XV şi XVI prin prisma existenţei unei categorii fără de care dezvoltarea economică a noii aşezări nu era posibilă: meşteşugarii.

În târguri, uliţele erau botezate după mărfurile comercializate de negustori, astfel că exista uliţa Abagiilor, a Mărgelarilor, a Boiangiilor, a Ilişcarilor, a Mătăsarilor sau a Lăcătuşilor.

În mahalaua Dudescu se afla uliţa Lăptăreselor, dar nu se numea aşa pentru că lăptăresele locuiau acolo, ci pentru că laptele intra în Capitală prin această uliţă.

Indicaţii întortocheate pentru o destinaţie necunoscută

Indicaţii cu privire la spaţiul de vânzare al unui negustor sau la domiciliul unui bucureştean erau formulate în acte sau în vorbe în următorul mod: „de la biserica lui Lucaci, spre apus, la dreapta, spre uliţa care merge spre casele Blejoienchii, lângă cârciuma lui Năstăsache, pe mâna dreaptă“.



Pentru cetăţeanul bucureştean de atunci, aceasă îndrumare era suficientă, însă pentru străinul de atunci sau pentru bucureşteanul de astăzi, această indicaţie este derutantă.
Tot din vremurile acelea, a rămas multă vreme obiceiul ca bătrânii să te îndrume cu locuţiuni stereotipice, precum „fă la mâna stângă până la băcăniţă şi-apoi la dreapta şi-aci e“.

„Micul Paris“, un sătuc cu titulatură de oraş

Pe aceste uliţe nu exista nici măcar pavaj executat cu bolovani sau cuburi  de piatră, nici vorbă de betoanele pe care călcăm astăzi pe străzile din Bucureşti. „Micul Paris“ de altădată nu poate fi comparat nici măcar cu vreun sătuc existent astăzi în România.

Gropile erau astupate cu cenuşă, paie şi tufe, iar când trecea vreo trăsură, praful colbul se ridica până la cer.

Pe uliţele în care locuiau boierii sau negustori înstăriţi, toţi mahalagii trebuiau să contribuie la bunăstarea locului. Dacă era de construit vreun pod pe una dintre aceste uliţe, toţi mahalagii erau adunaţi şi construcţia era gata îndată.

Podurile cele mari erau ridicate cu puşcăriaşi. Unele uliţe, ca şi unele poduri de peste Dâmboviţa erau întreţinute şi reparate de slujitorii Domnului de la mânăstirea Radu-Vodă, Mihai-Vodă, Cotroceni, cele care aveau locuri prin împrejurimile construcţiilor.

bucurestiuld e altadata

Citeşte şi: https://adevarul.ro/stiri-locale/bucuresti/povestile-mahalalelor-capitalei-disparute-din-1436105.html

https://adevarul.ro/stiri-locale/bucuresti/mahalalele-celebre-ale-bucurestiului-de-altadata-1436098.html

https://adevarul.ro/stiri-locale/bucuresti/comunitatea-evreiasca-din-capitala-sufletul-1427039.html

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite