Mi-e frică de tine, oraşule

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mă pregătesc de vot. Sunt un om cu un buletin şi cu mulţi kilometri de panică în suflet. Te salut, oraşule. Mi-e frică de străzile tale, de câinii tăi, de gândurile tale în care existăm şi noi. Mi-e frică de nebunii tăi care vorbesc singuri, de tramvaiele tale murdare şi de iernile tale lungi trăite în garsoniere.

Mi-e frică de viitorul petrecut aici, mi-e frică de felul în care o să mă scuipi şi pe mine cândva, poate curând, ca pe o coajă, după ce mi-ai stors toată vlaga. Mi-e frică să mă gândesc cum aş putea să cresc un copil în tine, oraşule. Mi-e frică de neputinţa mea în tine. Nu înţeleg unde se duce tot timpul ăsta pe care tu-l înghiţi ca o maşinărie enormă, diabolică. Nu înţeleg unde se scurg cele 24 de ore de la un capăt la celălalt al întunericului, nu pricep de ce nu mă laşi să mă bucur de tine. 

Nu-i vreau pe toţi oamenii încruntaţi, nu-i vreau pe cei care se scuipă în staţiile de autobuz, nu-i vreau pe toţi cei care nu pot acorda adjectivul în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. Mi-e frică de cei pe care trebuie să-i rog să coboare din tramvai ca să mă dau şi eu jos, mi-e frică de vecinii care se uită la mine chiorâş dacă îi salut, de boschetarii care dorm la uşa mea câteodată (uneori se pişă acolo). 

Mi-e frică de toţi cei care se îmbogăţesc aici, în tine, oraşule, de toţi cei care au găsit o cale şi cred că este calea lor şi merg tot înainte pe ea, cu ochii închişi, urmărind banii, fără să se întrebe ce vine. Mi-e teamă de vieţile lor de plastic. Mi-e teamă că o să ajung la mâna lor. Mi-e frică de mine în tine, oraşule. Mi-e frică de mărunţimea mea pe străzile tale, mi-e teamă că sunt un grăunte de neghină pe care nu-l ştie nimeni, mi-e teamă că nu mă vor vedea niciodată, că nu mă vor auzi, că nu mă vor iubi, că nu îi voi putea face să tresară. 

Mi-e frică de tot ce nu pricep aici, dar şi de toate lucrurile pe care le înţeleg. De felul în care se reconfigurează harta ta în mintea mea zi de zi. De cartierele care cresc, se dezvoltă peste noapte la mine-n cap, de înţelesurile noi pe care le capătă străzile, intersecţiile, porţiunile de drum pe care le zăreşti mereu dar pe care nu mergi niciodată. Mi-e frică de întrebarea „Pe care traseu doriţi să o luăm?“, pentru că habar nu am care e răspunsul. Mi-e frică de toată găşculiţele în care nu sunt, de toate în cele care aş putea să fiu. Mi-e frică de felul în care ne străduim zi de zi să ne ratăm şi să ne îndepărtăm de ceilalţi. 

Am obosit încercând să le explic oamenilor ce fac aici, în tine, oraşule. Să le spun de ce te las să mă consumi, de ce e totuşi în regulă, de ce asta e viaţa peste tot şi alte banalităţi. Nimeni nu mă crede, oraşule. Toţi vor să afle când, când, când mă vei devora. Când îmi vei măcina organele interne. Când mă vei face să cedez. 

Aşadar, oraşule, eu o să mai fac o încercare, de data asta în cabina de vot. O să văd dacă pot transforma frica într-o energie care, poate, va reconfigura totul, inclusiv pe tine, oraşule. Dincolo de bla-bla, o să dau cu ştampila aia nenorocită ca să mă conving, o dată pentru totdeauna, că am făcut tot ce se putea.

O să mă întrebi, oraşule, cum cred eu că ar putea să te schimbe pe tine nişte alegeri. Ce legătură ai putea avea tu cu alegerile. Ei, bine, poate că nu pe tine te-ar schimba. Dar poate ne-ar schimba pe noi. Deşi tare mă tem că după alegeri n-o să fim nici mai serioşi, nici mai buni, nici mai frumoşi, nici mai patrioţi, nici mai deschişi la nou sau mai normali. Mă tem că o să rămânem la fel. De asta mi-e cel mai frică, oraşule. Mi-e teamă că tu semeni prea bine cu mine. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite