Fericirea sub cod galben

Nelule! Bă, Nelule, bă! Carasu’ ăla îl mai am, atât. Mă ajuţi să mă scap de el? Da ce, mă, ai dat tu la caras? Am dat. Acum, pe vremea asta? Dacă ţi-am zis că am dat, am dat!

Plouă. E miercuri seara şi nimic bun la orizont. De fapt, nici nu poate fi ceva la orizont, pentru că Terasa Fericirii e-mprejmuită cu un gard făcut dintr-un fel de stuf peste care nu prea poţi să vezi, dar poate-aşa e mai bine. Ţine la vânt. Bărbaţii pantelimonieni s-au strâns într-un colţ unde nu ajunge ploaia şi şi-au ridicat gulerele. Sunt la ultima bere, iar doamna Marina o să-i dea afară cât de curând. Deocamdată, sunt sub protectoratul ultimei jumătăţi de oră.

Ai văzut ce a făcut Steaua cu Astra? Am văzut. Păi ai noştri nu sunt în stare. Ei, ba sunt. Ba nu sunt, bă, nea cutare, cum te-o chema, ce te bagi, vorbesc cu Nelu. Nelule, ai noştri nu sunt în stare. Ai văzut aşa ceva la englezi? N-am văzut. Nici io, dar nici nu mă uit la englezi! Nene, io ţi-am zis să nu te bagi, vorbesc cu Nelu. Am o discuţie cu el aici. Bă, Nelule. Fii atent. Sunt!

Codul galben a înghiţit Pantelimonul cu totul şi-l ţine prizonier ca-ntr-o burtă de animal enorm şi invizibil, ca şi cum am fi cu toţii încă în stomac şi ne-am lupta cu procesul de digestie, fără să avem habar ce urmează. Tesara Fericirii, măturată de ploaie, e ultimul bastion.

Domne’, degeaba vorbiţi aiurea de Steaua. Nu vorbim, bre, de Steaua. Degeaba vorbiţi aiurea de Steaua, că Steaua are lot, frate! Nu vorbim de Steaua, domne’, vorbim de caras. Steaua are lot, are lot, bă, frate. Ce lot are, bă? Băăăă, are lot, băăă! Are un lot de 40 de jucători, băăă. Are pe naiba! Ce, n-are lot de 40 de jucători Steaua? Are, bre, are! Are, frăţică! Are, da-s toţi praf. Sunt praf, zici, ă?

Oamenilor de aici nu le pasă de codul galben. De fapt, nici n-au habar ce-i ăla şi nici n-au nevoie de el. Acum, de exemplu, în aceste momente, fix acum, tot ceea ce contează este discuţia asta, berea asta şi mai ales doamna Marina. Doamna Marina care şterge tejgheaua înăuntru, plină de nervi, aruncându-le din când în când câte o privire şi mormăind diverse. Doamna Marina nu vrea să piardă filmul cu Bahar. Doamna Marina o urmăreşte pe Bahar în fiecare seară şi, Dumnezeu s-o ajute, o să plece la oră fixă de aici, orice ar fi, chiar de va trebui să-i scoată pe sus de pe terasă, chiar de va trebui să-i lase neajutoraţi în ploaie, în mijlocul codului galben.

Baschet, fotbal, handbal, le ştiu pe toate. Le ştii tu pe toate? Da, le ştiu, mă uit la toate, le urmăresc! Auzi, Nelule, că el se uită la toate. S-o uita, mă. Nu te lasă, mă, nevastă-ta, pe tine să te uiţi la toate! Cum să nu mă lase, e, na, păi e după ea? Păi da după cine o fi? Nu-mi spune că ţi-ai mai luat un televizor. Păi şi dacă mi-am luat? Dar nu ţi-ai luat. Nu mi-am luat. Dar îmi iau.

Privirea doamnei Marina transmite un singur mesaj: pericol, e cod de pericol. În curând o să vină la ei şi o să le dea câte un şut în cur. O să le ia berile de sub nas, o să le târască scaunele înăuntru şi o să-i împingă de sub acoperiş, unul câte unul, ca pe nişte băieţei, până o să-i raşcheteze pe toţi de pe terasă, apoi o să pună lacătul şi o să fugă bombănind prin ploaie, ca să prindă serialul. Doamna Marina e o zeiţă neiertătoare şi doamna Marina deţine controlul. Doamna Marina are cheia. La propriu, ea are cheia Terasei Fericirii.

Bă, Nelule, te rog io mult, mă ajuţi cu carasu’? Vreau să-l dau cât mai repede. Bă, nene, tu chiar ai un caras de vânzare sau faci mişto aci? Nu te băga, frăţioare. Păi mă bag, dar vreau să ştiu dacă vorbeşti serios. Vorbeşte serios! Vorbesc serios, de ce să nu vorbesc serios? Păi pentru că dacă vorbeşti serios şi chiar ai un caras de vânzare ţi-l cumpăr io! Mi-l cumperi tu? Ţi-l cumpăr io, domne’, nu ţi-am zis? Păi da io nu vreau să ţi-l dau ţie! De ce? Io vreau să i-l dau lu’ Nelu! Nelule?