Cealaltă mască a dramaturgiei. Teatrele neconvenţionale duc în cârcă avangarda artistică a unei ţări

„Explozia demografică” a cafenelelor şi barurilor cu ştaif din centrul Bucureştiului din ultimii ani a atras după sine şi creştearea numărului de locuri în care spiritul artistic şi boemia pot crea şi se pot exprima liber.

Generaţii mai vechi de „artişti renegaţi”, anteprenori cu viziune şi spirit liber şi grupuri de tineri plini de entuziasm, care refuză să urmeze convenţiile clasice ale artei spectacolului s-au unit pentru a contura o subdiviziune a scoietăţii artistice din Capitală, numită lumea teatrelor alternative.

Conceptul nu e nou şi nici autohton. De la Cabaretul lui Voltaire din Zurichul începutului de secol XX, când Tristan Tzara forţa limitele suportabilităţii publicului cu show-urile sale dadaiste, până la mega producţiile Off-Brodway din New York, cu bugete de milioane de dolari, toate ţările cu pretenţii culturale şi-au pus „la dospit” o comunitate de artişti pentru a forma o alternativă de calitate a spectacolelor clasice şi a convenţionalului artistic.

Geneza neconvenţionalului dâmboviţean: Teatrul Luni de la Green Hours

Anii '90 au adus vechii societăţi româneşti de stat o infuzie de individualizări şi proiecte independente, pe toate planurile, inclusiv în teatru. Era o vreme a schimbărilor, a tatonărilor creative şi a experimentelor artistice.

Pe Calea Victoriei, la numărul 120, apărea în anul 1994 un spaţiu în care se adunau artiştii tineri, se asculta jazz, se povesteau proiecte şi vise utopice. Locul a evoluat natural şi în scurt timp avea să se închiege acolo prima societate artistică cu adevărat dezinhibată de metehnele comuniste, primul café-teatru din România, primul teatru 100% independent din România: Teatrul Luni de la Green Hours.

Cu Voicu Rădescu în prim-plan, spaţiul avea să iasă din anonimat foarte repede, iar România avea să afle curând că reuşita unui spectacol nu ţine doar de colaborarea cu un minister, cu actori sau regizori consacraţi şi că valoarea unei piese de treatru nu se măsoară în bilete vândute sau recenzii publicate. Tineri care îşi căutau un loc în artă dar refuzau să intre pe canalele clasice de promovare au crezut în spaţiul acesta, au jucat şi au montat teatru (de cele mai multe ori cu bugete absolute ridicole) creând astfel o pepinieră artistică unică în istoria modernă a României. Scena (foarte mică) de aici a propulsat în lumea teatrului (foarte mari) foarte multe nume care acum sunt capete de afiş în orice teatru din ţară precum: Maia Morgenstern, Florin Piersic jr, Dorina Chiriac, Marius Manole, Dragoş Bucur, Radu Afrim, Ştefan Peca şi foarte foarte mulţi alţii.

S-au câştigat premii UNITER, s-au câştigat premii internaţionale, s-au făcut turnee în Capitalele Europei, s-a trecut oceanul

Aflate în compania mai mult decât selectă a Grupului pentru Dialog Social, sediului Revistei 22 şi a Librăriei Humanitas din fundul curţii, Teatrul Luni de la Green Hours a fost, este şi cu siguranţă va rămâne unul dintre cele mai puternice bastioane ale culturii alternative din România, cu toate că locul trece printr-o perioadă în care află pe pielea lui că interesele financiare ale unora pot zdrobi orice simbol.

Efectul Calea Victoriei – Teatrul ACT

Tot pe Calea Victoriei, un pic mai sus de Green Hours, la numărul 126, în 1998 avea să apară încă un astfel de stabiliment: Teatrul ACT. Cu un spaţiu mai generos, cu bani mai mulţi şi uşi larg deschise, Teatrul ACT avea să confirme rapid că în România teatrul neconvenţional nu este o excentricitate a unui grup, ci un fenomen demn de luat în seamă, o nevoie urgent şi totodată un răspuns deopotrivă a comunităţii artistice cât şi a publicului.

Initiaţorul şi, în continuare, directorul Fundaţiei Teatrul ACT este Marcel Iureş, unul dintre puţinii actori români de care putem spune fără echivoc că a gustat din plin succesul în cinematografia internaţională. Marele actor a reuşit să atragă în spaţiul său ca membri fondatori regizori şi presonalităţi precum Alexandru Dabija, Alexandru Darie, arhitectul Octavian Neculai sau creatoarea de modă Doina Levintza, alături de care a lucrat fără pauze la cresterea "beciului cu teatru" şi a valorii generate din spaţiul independent.

Dintre proiectele cele mai rezonante ale Teatrului ACT trebuie să menţionăm festivalul Tinerii şi Muzica iniţiat în 2007 , în care, sub sloganul "Teatrul face pACT cu gashca ta din liceu", au încercat (şi o fac în continuare cu succes) să aducă teatrul în viaţa liceenilor, oferind accesul gratuit tinerilor bucureşteni la anumite spectacole. Un alt proiect cu o valoare enormă pentru cultura contemporană românească este şi Modulul Ada Milea, care include cele trei adaptări ale artistei pentru piese grele din dramaturgia universal: Nasul (dupa Gogol), Apolodor (Gellu Naum) şi Quijote (după Cervantes), în care Ada Milea, cu o mână de artişti, au realizat nişte spectacole-musical despre care cu siguranţă se va mai vorbi foarte mult timp.

Arta vine din pod: Teatrul Arca din podul La Scena

La început era o cafenea cu aer interbelic, cu dichis şi ceaiuri bune. La început a fost idea unui Hornoiu: un dobrogean care a plecat croitor în Italia şi s-a-ntors director la Sergio Tachini. A renunţat la jobul prea steril de director ca să ajungă cârciumar în Bucureşti. A luat o superbă casă boierească datând de la începutul secolului, a uns-o cu toate alifiile artistice pe care le cunoscuse până în acel moment şi a deschis La Scena, cu unicul gând că va da Capitalei un teatru liber şi un loc în care ideile şi creativitatea să intoxice vizitatorii. Astfel a apărut Teatrul Arca, o companie de teatru independentă, care funcţionează în mansarda casei.

Proiectul ambiţios s-a bucurat de sprijinul unor nume rezonante care au crezut în perseverenţa lui Honorius şi au ajutat la plantarea unui nou steag al victoriei în spaţiul artistic bucureştean: Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Claudiu Bleonţ, Dana Voicu, Mihai Baranga, şi mulţi, mulţi altii. În prezent spaţiul continuă să evolueze găzduind şi încurajând tinerii artişti care produc pe bandă teatru, artă plastică, fotografie, stand-up comedy şi alte forme artistice de avangardă, fără nici un rabat al valorii.

Pepiniera de artişti din POD

Teatrul Studenţesc „Podul” s-a înfiinţat în mansarda  Casei de Cultură a Studenţilor în anul 1967 la iniţiativa studenţilor la I.A.T.C (pe atunci), actualul U.N.A.T.C: Magda Bordeianu, Grigore Popa şi Teodor Şugar. Principalul merit al acestui spaţiu este că a fost primul teatru din ţară care a renunţat la clasica scenă italiană, admiţând ca spaţiu de joc orice fel de incintă, reuşind astfel să stabilească un dialog cu adevărat liber şi direct între actor şi spectator. În acest spaţiu zeci de generaţii de actori au jucat teatru neîntrerupt, în cea mai pură formă posibilă încă din 1968.

Reţeta succesului contemporan: Teatrul GODOT

După ce artiştii şi publicul bucureştean s-au plictisit “aşteptându-l pe Godot”, un tânăr anteprenor bucureştean s-a gândit că e momentul să acţioneze. L-a luat pe Godot de mână, i-a găsit un loc în furnicarul Centrului Vechi al Bucureştiului şi l-a materializat într-o formulă de super-succes, sub forma unei cafenele / bar /teatru.

Vecin cu istoricul Club A, pe Blănari la numărul 14, găsim un spaţiu care găzduieşte de mai bine de doi ani unul dintre exemplele fericite ce demonstrează că setea românilor pentru cultură poate fi stinsă cu neconvenţional atât timp cât pasiunea este temelia fiecărei acţiuni. Cu costume de epocă în vitrină, mobilier vechi în hol şi picturi abstracte pe pereţi, teatrul de la Godot aduce în faţa publicului bucureştean reinterpretări ale unor piese clasice şi creaţii dramaturgice de avangadră deopotrivă. Biletele se dau ca pâinea caldă pentru fiecare spectacol aşa că cel mai bine este să facem o rezervare de fiecare dată când vrem să ajungem în lumea propusă de cei de la Godot. Pentru că este vorba în mare parte despre teatru, nu doar de băut cafeaua sau berea cu prietenii, teatrul Godot are în arsenal o scenă de-a dreptul impresionantă, de dimensiunile uneia dintr-un teatru de stat.