Bucureştiul corpurilor noastre

Evelina, se fac doi ani de când sunt aici. M-am obişnuit cu Pantelimonul. Nu mi se mai pare mare şmecherie. Recent mi-am cumpărat un aparat din ăla cu ultrasunete, de alungat câinii. La început nu am fost prea sigură că funcţionează, dar l-am testat aseară pe un căţel amărât, în staţia de tramvai. L-am pus pe fugă, deci cred că merge.

Mi-am cumpărat şi o oală de cinci kilograme. Până acum găteam numai în din alea de o singură persoană. Mi-a zis cineva că treaba asta, cumpăratul unui vas mai încăpător, arată ceva semne de maturitate. N-aş fi prea sigură, în fond e doar o oală. 

Ce chestie, îţi dai seama că eu practic locuiesc foarte aproape de părinţii tăi? Aşa mi-ai zis în prima iarnă a mea în Bucureşti, atunci când m-ai chemat la masă de Crăciun, dar n-am mai ajuns până la urmă.

Evelina, aş vrea să-ţi cer iertare. Am început să urăsc oraşul ăsta care este şi al tău şi uneori mă gândesc ce ciudăţenie. Cum am putut toată copilăria să te invidiez că locuieşti în Capitală, că poţi să vezi şi să auzi atâtea lucruri? Şi apoi cum am putut să vin aici şi să nu mi se pară o minune?

Evelina, acum două-trei zile mergeam cu tramvaiul şi mi s-a părut că te aud. Serios, în spatele meu stătea o tipă care vorbea cu altcineva şi avea exact vocea ta, felul tău de a rotunji cuvintele, de a râde, de a fi brusc gravă. Am vrut să mă întorc, eram curioasă cum arată şi dacă umple şi ea aerul din jurul ei cu mişcările palmelor atunci când explică ceva. Dar până la urmă nu m-am mai întors, am stat şi m-am holbat pe geam vreo 40 de minute, până în Pipera, imaginându-mi că eşti acolo, pe scaunul din spatele meu. A fost grozav. A fost ca şi cum ar fi fost de-adevăratelea. A fost oribil.

Evelina, eu m-am gândit zilele trecute că în juma de an fac 30, că încep să îmbătrânesc. M-am gândit că tu, spre deosebire de mine, cât de ciudat, măi, pitic, tu vei avea cam pentru totdeauna 27 de ani. Ştii ceva? Uneori îmi zic: lucrurile astea nu sunt reale. Când o să fac 30, în noaptea aia, la 12.15, cam pe când m-a născut maică-mea, atunci o să tragă cineva de o manetă şi o să se deruleze înapoi tot filmul vieţii noastre, până la un moment în care toată lumea era bine. O să ne trezim dintr-odată în tabără la Mraconia, într-o după-amiază de vară caldă rău, stând cu picioarele în Dunăre şi fumând ţigări imaginare. O să ne trezim acolo, cu tot cu Andreea, cu Olivia, cu Nina, eu şi cu tine, râzând, hăhăindu-ne, având 16 ani, bând bere Gambrinus, neştiind nimic din ce urmează.

Ce porcărie. Exist în oraşul ăsta al tău şi nu ştiu cum a fost Bucureştiul cu tine. A fost bun? A fost tandru? A fost al tău? Cât de acasă a fost? Cât de flămândă sau fericită sau tristă te-ai simţit pe bulevardele sale? Pentru că eu nu-l înţeleg, tu ai fi putut să mi-l explici mai bine.

Evelina, s-au făcut doi ani de Bucureşti. M-am încruntat o grămadă, dar de fapt nu e vorba de locul ăsta. E doar un oraş. Sunt doar nişte blocuri şi nişte străzi. Nu de el e vorba, Evelina, ci de noi. E vorba de corpurile astea ale noastre care uneori nu mai ştiu cum să fie.