Trece pe lîngă mine un bărbat tînăr. Merge încet. Are un tricou alb, cu mîneci scurte şi o pereche de blugi negri. Poartă pe umăr o geantă de laptop, care îi face umărul stîng să fie mai lăsat decît dreptul. Cînd se apropie, îi zăresc cicatricea de pe mînă. Semnul unei arsuri profunde. Pielea e rozalie şi zbîrcită, dar refăcută. Părul îi acoperă rebel bucata de faţă afectată şi ea în acelaşi incendiu. Mă uit după bărbat. S-a oprit la coadă la covrigărie.

Îmi zic că trebuie să fie una dintre victimele din Colectiv. Exact la asta m-am gîndit şi în urmă cu cîteva săptămîni, cînd m-am aşezat la bar în spatele cuiva cu braţul bandajat şi cu un fel de căciulă pe cap care să-i protejeze scalpul. Eram la proiecţia documentarului The Man Who Changed the World, avanpremiera DokStation de la Deschis Gastrobar, şi mi s-a strîns sufletul.

Şi atunci, şi acum, am recapitulat: cît timp a trecut de la tragedia din clubul bucureştean? Foarte curînd, se împlinesc doi ani. Suferinţa şi lupta se citesc atît de bine pe feţele celor care au supravieţuit. Memoria colectivă e, însă, scurtă şi se protejează cît şi cum poate.

Ca într-o distopie, prezenţa victimelor ne aduce aminte, din cînd în cînd, că pentru unii viaţa s-a...

Citiţi continuarea textului pe dilemaveche.ro.