Ziua copiilor invizibili

Încă o dată constat că politicienii noştri se află într-o campanie electorală continuă. Orice eveniment public este transformat în tribună electorală. Unii, cred, nici nu pot vorbi altfel decât de la tribună. M-am convins sâmbătă, urmărind festivităţile organizate cu ocazia Zilei Internaţionale a Copiilor.

Partidele, toate, s-au întrecut la organizarea de evenimente dedicate celor mici, iar consilierii de imagine au lucrat ca albinuţele în zi de odihnă, bombardându-ne cu tot felul de comunicate. Miza, se pare, nu au fost copiii, ci părinţii lor, care vor fi chemaţi peste un an la urne.  

Aproape de lumea copiiilor fericiţi se află o altă lume – cea a copiilor invizibili, de care politicienii nu-şi prea amintesc. Pentru că aceşti micuţi nu le pot aduce voturi. Ziua Copiilor pentru cei micuţii invizibili a fost una ca toate celelalte 364 de zile din an. În faţa Primăriei Chişinău, aceşti copii au ieşit la muncă – la cerşit, aşa cum o fac în fiecare zi. Şi nimeni nu i-a observat, aşa cum nu-i observă nici în zilele când ei stau cu mâna întinsă, în loc să fie la şcoală. Şi asta se întâmplă în plin centrul Capitalei, sub ochii autorităţilor. Şi nu de azi sau de ieri, ci de ani buni.

Colegii mei de la Centrul de Investigaţii Jurnalistice au arătat într-o anchetă realizată recent cum poliţiştii trec pe alături fără să-i observe pe micii cerşetori, iar la întrebarea de ce nu reacţionează răspund că „nu e zona lor“. Chiar aşa. De ce să reacţioneze când unor copii li se încalcă drepturile? Lor nu le pasă că aceşti copii sunt absorbiţi de o reţea criminală: maturii îi aduc dimineaţa, îi plaseată în locuri speciale, vizibile pentru trecători, îi supravheghează toată ziua, iar seara îi iau de acolo şi le iau banii.

Nu au reacţionat la ancheta noastră nici oficialii Primăriei Chişinău şi nici alte autorităţi plătite din bani publici să asigure dreptul prioritar al copilului. Observăm aceeaşi lipsă de reacţie şi la alte anchete jurnalistice, ai căror protagonişti au fost miile de copii invizibili. În cazul elevilor de la Centrul Ftiziopneumologic de Reabilitare din Corneşti, Ungheni, ţinuţi în condiţii insalubre, izolaţi, doar pentru faptul că provin din familii vulnerabile, în care există un focar de tuberculoză, Ministerul Sănătăţii a văzut soluţia doar în a-l destitui pe directorul instituţiei.

Nu s-a schimbat nici situaţia copiilor de la şcoala pentru hipoacuzici din Hârbovăţ, Călăraşi, unde, în lipsa unor programe speciale, copiii nu avansează, ci degradează. Au rămas în lumea celor invizibili şi copiii cu dizabilităţi de la Tiraspol, care, vara trecută, nu au fost acceptaţi pe plajele din Ucraina, ca „să nu le infecteze“ (!). Departe de ochii şi intersele politicienilor rămân a fi şi copii cu afecţiuni psihoneurologice de la internatul pentru băieţi din Orhei. Politicienii vizitează des această instituţie, însă nu ajung să-i vadă pe cei mai gravi, care nu se mişcă, nu vorbesc şi arată la 15 ani ca de 3-5. Probabil, ca să nu-şi traumeze psihicul...

În lumea celor invizibili se află sute de copii care nu au acte de identitate şi riscă oricând să devine victime ale traficanţilor. Despre doi dintre ei, dintr-o familie din Orhei, am scris de mai multe ori. Într-o zi, la un mesaj de la meu, în care mă revoltam că de patru ani nu se schimbă nimic în viaţa acestei familii, o reprezentantă de la PNUD face un demers către Ministerul Justiţiei, solicitând o explicaţie la acest caz. La câteva zile, mă sună un responsabil de la Direcţia stare civilă şi insistă să vin la ei să le dau mai multe detalii. Îi explic că nu ştiu mai mult decât ceea ce am spus în investigaţie şi în câteva reportaje pentru Radio Europa Liberă, unde am o rubrică săptâmânală despre drepturile omului. Funcţionarul a stăruit totuşi să ne întâlnim.

Eu, prinsă mereu cu alte activităţi, nu am mai ajuns la Ministerul Justiţiei. Ceva mai târziu, reprezentanta de la PNUD îmi trimite răspunsul parvenit la demersul ei de la Ministerul Justiţiei. Iată un crâmpei: „Cu referire la scrisoarea Dvs. privind cazul de neînregistrare civilă a membrilor unei familii vulnerabile de etnie romă, Serviciul Stare Civilă Vă comunică următoarele. În rezultatul familiarizării cu circumstanţele cazului din sursele informaţionale nominalizate în petiţia Dvs., s-a stabilit că examinarea subiectului în speţă prin prisma informaţiilor expuse în presă este extrem de dificilă. Lipsa unor date concrete cu referire la protagoniştii acestuia, plasează Serviciul Stare Civilă în imposibilitatea identificării unei soluţii în acest sens. În scopul obţinerii unor date relevante, indispensabile examinării detaliate a situaţiei, a fost contactată dna Cornelia Cozonac, autoarea articolelor, ulterior urmând să fie remise în adresa Serviciului Stare Civilă unele informaţii suplimentare, care însă n-au fost recepţionate nici pînă în prezent“.

Iată aşa. Nu a venit Cornelia Cozonac cu detalii despre caz (în articole erau nume şi localităţi concrete), nu putem rezolva problema (!). De ce să se spetească acest funcţionar, plătit din banii noştri, ai contribuabililor, să pună mâna pe telefon şi să sune la Orhei, acolo unde este un primar – care, fiind autoritatea de protecţie a intereselor copilului la nivel local, este obligat să cunoască fiecare minor din localitate aflat în dificultate. Acolo unde există Asistenţa Socială, care, la fel, nu are cum să nu ştie despre fiecare familie vulnerabilă? Cu atât mai mult că în ancheta pe care am făcut-o erau nume de oameni şi instituţii, care au încercat să ajute această familie. Mama copiilor, fiind analfabetă şi fără acte, s-a adresat de câteva ori la Oficiul Stării Civile din Orhei, dar i s-a cerut să scrie o cerere şi să se legitimeze (!). A încercat Asistenţa Socială să facă un demers în locul mamei, dar a primit un răspuns năucitor: „trebuie să vină beneficiara să depună cerere“. Aici cercul s-a închis. Mâcar dă-te cu capul de perete, că nu faci nimic.     

După ce am citit răspunsul „disperat“ al funcţionarilor de la Ministerul Justiţiei, am sunat-o pe Elizaveta Iurcu, şefa Secţiei familii în dificultate din cadrul Direcţiei asistenţă socială din raionul Orhei, de la care aflu că femeia fără acte a reuşit, în sfârşit, să depăşească blocajele birocratice şi cazul ei se află pe rol în instanţa de judecată. Mi-au trebuit zece minute pentru asta, mult mai puţin decât îţi trebuie să scrii un răspuns ca cel dat de Ministerul Justiţiei. Zilele trecute, Elizaveta Iurcu m-a sunat şi mi-a dat vestea bună că mama celor doi copii este om cu acte în regulă şi că, poate, până în toamnă şi cei doi feciori ai ei se vor alege cu documente.

Câţi copii însă continuă să rămână în lumea celor invizibili, pentru că ei, cei care nu pot vota, sunt, deocamdată, departe de interesele politicienilor.