Interviu Leo Butnaru: „Ţin la prieteniile literare, la afinităţile elective, inclusiv transfrontaliere…”

Leo Butnaru. FOTO Arhivă personală

Poet, prozator, eseist şi traducător, Leo Butnaru este un nume cunoscut şi apreciat pe cele două maluri ale Prutului. Cu o atitudine dinamică şi înflăcărată, scriitorul vorbeşte într-un interviu pentru Adevărul despre viitorul poeziei, literatura underground, mass-media din ţară şi cărţile care-i ocupă timpul în această perioadă.

Scriitorul are şi un blog, unde îşi aşterne meditaţiile şi cele mai recente creaţii.

-Domnule Leo Butnaru, aţi debutat în anul 1976 cu placheta de poeme „Aripă în lumină”. Ce s-a schimbat în viaţa literară şi culturală a Republicii Moldova de atunci şi până astăzi?

Ar fi multe, foarte multe de spus-răspuns la această întrebare laconică. Important e că astăzi scriitorul poate crea în libertate, dispune de sine, de harul său, atât cât îi este dat, fără a fi trecut prin malaxorul cenzurii ideologice, care ataca nu doar conţinutul, ci şi ţinuta stilistică, artisticul, esteticul scrisului de acum câteva decenii. Azi, scriitorul de valoare de la noi este integrat circuitului literar panromânesc. Există şi Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Sunt altele relaţiile cu editurile, cu librăriile, cu bibliotecile, din păcate la acest capitol existând carenţe de diverse motivaţii, însă acolo unde există libertatea, există mereu speranţa întru mai bine. În principiu, azi, scriitorul este propriul său manager, promotor, astfel că este important ca, odată cu calităţile sale artistice, să însuşească şi anumite abilităţi de propulsie practică a rodului muncii sale. Apoi e o perioadă de deparazitare a bibliotecilor de jegul ideologic care, programat-fariseic, a fost depozitat în ele. Au ieşit din circuit „opera” multor „clasici” ai realismului socialist, ba chiar nici numele lor nu mai spun mare lucru, ba nimic nu mai spun: Barski, Lipcan, Cruceniuc, Darienco, Balţan, Istru etc.

În altă ordine de idei, scriitorul, dacă este omul contemporaneităţii sale, nu poate să nu fie implicat în noua ordine relaţional-comunicativă, entropică, dar şi creativă, să zic, instaurată odată cu internetizarea lumii, în care altele sunt mijloacele şi metodele de propagare a cărţii, altele sunt formatele acestora (electronice, audio, video etc.). Ce să vorbim! – multe s-au modificat categoric în viaţa literară, în spiritualitatea noastră, ca parte integrantă a spiritualităţii panromâneşti, dar şi europene versus cea universală.

-Mai multe referinţe biobibliografice precizează că Dvs sunteţi un scriitor, eseist, traducător de elită. Există o literatură elitistă care se opune cumva literaturii underground, literaturii de gaşcă? Cum, de fapt, vă poziţionaţi?

Propun să luăm noţiunile elită, elitist în sens de bun, meritoriu sau, cine ştie, când e cazul – foarte bun, valoros. Zic, când e cazul, referitor la toţi scriitorii, nu eminamente la L.B. Iar termenul undergound eu îl înţeleg încă în accepţia pe care o avea în comunism: literatura neoficială, nonconformistă, nesupusă cenzurii, ideologiei partidului buldog etc. Azi, am impresia, sensurile undergorund-ului s-au modificat spre minimalizare, spre insignifiant, ba chiar – pardon! – trivial.

Cum mă poziţionez?... Da, sunt adeptul şi, cred, plăsmuitorul scrisului de o stilistică, dar şi de un metaforism ce tind spre originalitate, noutate, în răspăr cu discursul ordinar, pătărănos, păşunist, sau spre unul stradal-povestitor despre te miri ce, dat drept proză sau chiar poezie. Sunt cumva un lup singuratic, astfel că, prin firea mea incomodă, şi atunci, şi azi, nu pot fi dus la grămadă, în găşti. Ţin la prieteniile literare, la afinităţile elective, inclusiv transfrontaliere, dat fiind că, în travaliul de traducător, colaborez cu colegi din mai multe ţări, în unele din care am editat şi cărţi personale, în traducere. Însă mai distinct s-ar putea înţelege ceea ce spuneţi, poziţionarea, din portretele pe care mi le-au tot făcut unii colegi. Probabil, mă pretez la aşa ceva, astfel că am beneficiat de încondeierile laconice, dar expresive, ale scriitorilor colegi de mare fineţe – Fănuş Neagu, Alex Ştefănescu, Adi Cusin, Arcadie Suceveanu, Cezar Ivănescu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Chiril Covaldji (Moscova), Serge Van Duijnhoven (Olanda) etc.

-Fiind licenţiat în jurnalism, aţi activat mulţi ani în presa periodică. Cum descrieţi evoluţia mass-mediei din ţară în ultimii ani?

Pestriţă această mass-media, o parte din ea reuşind cât de cât să-şi menţină o aparenţă a libertăţii de expresie, însă, în mare, ea depinde de ceea ce se numeşte „sacul cu bani”. În comunism, ea era subjugată de partidul bolşevic, de ideologia otrăvitoare a acestuia, azi presa înghite noduri din alte considerente, din cauza mai multor… partide. Însă există şi excepţii. Nu le voi da aici, ca să nu vă pun în dificultate în relaţia cu alte publicaţii.

În ce priveşte condiţiile în care se scrie presă astăzi, bineînţeles că ele diferă extrem de mult de cele de acum 30 de ani. Presa se elaborează la computer, dar, din păcate, şi mai mult – din computer. Rar jurnalişti care sunt cei ai deplasărilor pe teren, ai investigaţiilor. De aia cele mai multe texte din mass-media moldovenească, dar şi românească în general, sunt un fel de comentarii la alte comentarii. De aia şi s-au plodit atât de mult cei care, cu de la sine investitură, îşi spun comentatori (politici, economici, sociologici…). Supără şi limbajul sărăcăcios al unor ziare şi reviste. Apoi erorile elementare, clişeele, tautologiile, mai ales în textele traduse din rusă, engleză. Posibil că motivele ţin şi de starea de fapt de la facultăţile de jurnalism care pregătesc cadre pentru mass-media. Din câte ştiu, la acele facultăţi predau „meseria-măiestria” şi unii din cei care sau că au fost ei înşişi nişte jurnalişti mediocri, sau nici nu au activat în presa periodică. Altfel spus, în aceste domenii mai e loc mult de înaintat spre bine.

-Există reprezentanţi ai noii generaţii de scriitori cărora le puteţi prezice un viitor strălucit în această meserie?

Indiscutabil, există. Nu prea mulţi, dar ei se afirmă. Sunt cei care reuşesc să nu cadă în capcana uşurinţei cu care, le pare unora, se poate scrie literatură. Pentru că a scrie încă nu este egal cu a crea. Sunt cei care izbutesc să nu se lase prinşi de molima cam generalizată printre tineri, care a transformat poezia în simplissimă versificaţie, în care orice bâiguială, orice vorbire (care, surprinzător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! –  Par ma foi ! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que j'en susse rien…) este aranjată în formă prozodică, rândurile de oralitate searbădă fiind segmentate, puse unele sub altele şi date, de autori, dar şi de multe reviste, dar şi de mulţi voluntari-critici drept poezie (încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en susse rien…). De unde şi atâtea istorioare întâmplate cuiva pe stradă, altora – la bucătărie sau, pardon, la bordel care sunt publicate la rubricile „Dintre sute de catarge”, „Muguri”, „Poesis”, „Prima verba” etc., etc.

Iar dacă doriţi câteva nume, le pot da: Svetlana Corobceanu, Ion Buzu, Ecaterina Bargan…

-Colegii de breaslă v-au descris ca un luptător şi un fin intelectual. Dacă aruncaţi o privire în trecut, cum v-aţi descrie cariera şi activitatea?

E şi aici ceva din portretistica de care vorbeam mai sus… Eu le sunt recunoscător unor iluştri colegi, care îmi caută şi-mi găsesc locul în literatură. Un loc onorant. Însă ar fi ingrat să încerc să-mi caracterizez eu însumi activitatea. Pot doar să dau unele „adrese”, de unde s-ar înţelege câte ceva, adecvat unei atare descrieri. În primul rând, zic de cele două volume de „Bibliografie”, pe care Biblioteca Municipală „Hasdeu” mi le-a elaborat şi editat în anii 1999 şi 2005. Acum, e pe cale să apară al treilea volum, de data aceasta la Biblioteca Naţională. Sunt trei părţi, în continuare, ale respectivei activităţi. Probabil, se pot trage unele concluzii din abundenţa de referinţe bibliografice despre mii şi mii de texte (poeme, proză, eseuri, traduceri etc.) publicate în zeci de reviste de prestigiu din câteva ţări. Se poate trage unele concluzii fie şi din trecerea în revistă a titlurilor celor peste 90 de cărţi pe care le-am publicat; volume personale sau traduse. Posibil, ar putea nuanţa „privirea în trecut” şi mai multe premii literare importante, de care s-a învrednicit umila mea persoană. Să zic, unele premii… transfrontaliere… Şi, poate, câteva versuri autoreferenţiale, pe care le scriam acum un sfert de veac: „Mi-a spus norocul: „Nu ţi-am dat nimic,/ ca mai apoi să nu am ce-ţi lua –/ mi-ar fi fost milă să te jefuiesc...”// Nu i-am răspuns,/ căci nu aveam motiv/ nici să-l înjur/ şi nici să-i mulţumesc...”

-Astăzi, la un secol de la apariţia akmeismului, futurismului, avangardei ruse, din care aţi tradus cu fervoare, cui îi pasă de aceste şi alte curente artistice? Pentru cine traduceţi?

Probabil, întrebarea ar trebui adresată editorilor din Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Constanţa, Bistriţa-Năsăud, Nădlac, chiar din Madrid, unde am publicat cărţile traduse… Adresată bibliotecarilor care au solicitat şi solicită antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste ale avangardei, pe care le-am editat. Eu consider că, în existenţa lumii, spiritul avangardist a fost şi a rămas, unul latent sau extravertit, de diferite intensităţi în manifestare, în dependenţă de epoci şi de priorităţile, de tendinţele acestora spre înnoire, remodelare, reorientare, repoziţionare, mereu în mod creator, valorizant. Azi, post-avangardismul este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor acestei contemporaneităţi „imediate”, de la care, înainte, mai are deschise durate/ perspective, până să apără inerente modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Sub aspectul corelării operei celor mai valoroşi avangardişti cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreaţia, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în general, trebuie menţionat că această operă conţine elemente active şi decantate (deja!), ce reprezintă valori perene. Ca fenomen artistic, prin dinamica sa permanentă, avangarda mai poate oferi exemple artelor (şi... arterelor!) prezentului nostru, fiind înţeleasă şi acceptată drept starea de spirit şi de creaţie a necontenitelor transgresări de limite, fiind mereu declanşatoare de sugestii întru inovaţie şi originalitate.

-Credeţi că poezia are viitor în Republica Moldova?

De ce doar în… Republica Moldova?... Poezia are viitor în întreaga lume. Ea este o componentă sine qua non a spiritualităţii universale. Dar să nu ne referim numai la poezie, ci la literatură în general, la raporturile dintre ea şi societate, care, din câte înţeleg eu, seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica zisă grea, simfonică şi societatea (noastră). Adică, de regulă, orchestrele simfonice din Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Bacău, şi din ce oraşe româneşti ar mai fi ele, nu aduc venit (material) societăţii, însă societatea conştientizează că fără ele nu se poate, simfonicul ţinând şi el de componentele de bază ale spiritualităţii, culturii, contemporaneităţii (şi continuităţii) unei naţiuni. Mai explicit, ce vreau să spun? Că şi amatorii (versaţi!) de literatură par a se împuţina tot mai mult, până, sub aspect numeric, ar putea ajunge la fel de ne-numeroşi, ca şi iubitorii (ascultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice… format; un „format” predestinat elitar, care însă, paralel, nu va exclude, ca şi în muzică (ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau horror, texte triviale sau de-a dreptul nocive etc. Iar această varietate de implicare a literaturii, a poeziei în societate, prin diverse categorii de cititori (dar şi de scriitori!), prin diverse grile şi niveluri semantice, ideatice, artistice, estetice, în general, sau chiar prin lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt date încă drept literatură, poezie, proză…) va face ca totul să fie şi mai diversificat, şi mai antagonic în definirea-categorisirea artisticului (literarului) şi receptarea acestuia. Dispersia va viza (modifica) atât expresia (generală a literaturii), cât şi axiologia, modul de evaluare a artisticului, esteticului. Astfel că, în viitor, literatura va acţiona în societate şi va influenţa societate exact în măsura în care o face şi o va face muzica simfonică. Sau – de ce nu? – cât o fac preocupările şi competiţiile de diverse nivele la şah, într-o societate ori în întreaga lume. Plus, aici, un scurt poeme care mi s-a relevat:

În sfârşit, daţi-vă seama

că veţi plăti foarte scump

lipsa dragostei

                        (voastre)

faţă de poezie…

Ce carte păstraţi acum pe noptiera dumneavoastră?

Mai multe, inclusiv, pentru recitire, „Nopţile atice” ale lui Aulus Gellius, ediţia bilingvă francezo-rusă a volumului de poeme „Pour un brasier dans un désert” a lui Victor Serge. Dar sunt şi la o etapă a lecturii audio, ascultând, segmentat (sunt necesare circa 30 de ore!), romanul excepţional al lui Aleksandr Zinoviev „Зияющие высоты”, titlu tradus în româneşte „Înălţimile găunoase”, bineînţeles mult mai adecvat decât ceea ce citesc pe pagina web „Radio Europa liberă” – comica şi inadecvata traducere… „Înălţimile radioase” (!). Audio-cărţile „mi-i recitesc” pe Dostoievski şi Cehov, dar şi – în româneşte – pe Homer, Eminescu, Camil Petrescu.

La ce lucraţi în această perioadă? Planificaţi lansarea unei noi cărţi?

A fost o perioadă a… chestionarelor, la care am răspuns pentru revistele „Apostrof”, Cluj, „Discobolul”, Alba-Iulia, „Deti Ra” din Moscova. Scriu pentru revistele „România literară”, „Contrafort”, „Argeş”, „Moldova”, „Bucovina literară”, Hyperion”, „Sud-Est cultural”…  Mă gândesc să trec la asaltul final în organizarea-regizarea unui volum de proză, la care scriu de 2-3 ani, dar şi a altuia de poeme. Aştept de la editura „Prut” „Cartea de leologisme” (ziceri, adagii), de la Bucureşti – volumul de poeme al Annei Ahmatova „Mătănii”, pe care l-am tradus pe durata mai multor ani.