Despre publicitate şi limba oficială

Un lucru nu pare a fi înţeles la Chişinău în privinţa drepturilor minorităţilor.În Europa, nimeni nu acceptă discriminarea minorităţilor, iar protecţia diversităţii etnice şi culturale este un principiu fondator al Uniunii. Dar, pentru a nu transforma principiile în vorbe goale, ele au fost puse în practică sub forma unor reguli clare şi neechivoce, pe care toată lumea le respectă.

Astfel, şcoala, instituţiile culturale şi bisericile minorităţilor îşi desfăşoară nestingherite activitatea în limbile acestor minorităţi. În unele ţări, şi în administraţie şi justiţie este permisă, în anumite condiţii, utilizarea limbii materne, în locul limbii oficiale. Aceste domenii sunt considerate vitale pentru păstrarea identităţii cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi, prin urmare, utilizarea limbilor minoritare este garantată.

Publicitatea nu este considerată, în niciun document european sau internaţional vizând protecţia minorităţilor, un domeniu cu impact asupra identităţii acestora. Pe cale de consecinţă, peste tot în Europa, publicitatea se practică exclusiv în limba oficială. În Franţa trăiesc câteva milioane de francezi de origine arabă: nu există nici cel mai mic anunţ, afiş sau spot televizat în limba arabă. La fel, în Marea Britanie trăiesc câteva milioane de cetăţeni de origine pakistaneză sau indiană: nu există niciun fel de publicitate în limbile hindi, urdu sau bengali.

În Republica Moldova, publicitatea trăieşte în continuare, în mod absurd, în epoca „bilingvismului moldo-rus” a lui Bodiul. Argumentul că aproximativ 20% din populaţie e rusofonă nu are nici o valoare, întrucât populaţia rusofonă nu cumpără limba anunţului, ci produsul. Este unul dintre aspectele cele mai supărătoare ale spaţiului public, care contrazice brutal nu numai evoluţiile pozitive înregistrate în recunoaşterea limbii române şi a unităţii culturale româneşti, ci chiar declaraţiile şi gesturile de apropiere de Europa, ale oficialilor de la Chişinău.

E trist şi îngrijorător că nici măcar basarabenii de bună-credinţă nu mai sesizează că sunt victimele unui alt soi de ocupaţie. De care numai ei, cu legislaţia drepturilor omului în mână, se pot elibera, interzicând publicitatea în altă limbă decât cea oficială.