Un bluf, dar unul pentru mai târziu

Transnistria nu a făcut niciodată parte din România.

Nu se îndoieşte nimeni că decizia autorităţilor de la Tiraspol de a activa rezultatele unui „referendum“ din 2006, vizând unirea cu Federaţia Rusă, e un bluf.

Nicio entitate serioasă nu face un referendum pentru a-l pune în aplicare peste 10 ani. În plus, momentul unei uniri cu Federaţia Rusă a trecut de peste un an. În atmosfera tensionată a războiului civil din Ucraina, când regiunile Doneţk şi Lugansk şi-au proclamat secesiunea faţă de Ucraina, era mai potrivit. Acum, când statele occidentale fac presiuni tot mai mari pentru renunţarea la sancţiunile impuse Rusiei, iar aceasta a obţinut de la Statele Unite garanţii cu privire la Ucraina, e deja târziu.

În plus, Tiraspolul nu o duce chiar aşa de rău, pe cum s-ar crede. Oricine merge la Chişinău a observat că maşinile „înmatriculate“ cu numere de Transnistria, nerecunoscute nicăieri în lume, circulă fără griji prin Republica Moldova. Cetăţenii din Transnistria, de asemenea, utilizează liber aeroportul din Chişinău, pentru a zbura oriunde în Europa, cu paşapoarte ale aceleiaşi Republici Moldova, deşi la „referendumul“ din 2006 au votat în proporţie de 97% (dacă nu cumva... 117%!) pentru secesiune şi unirea cu Federaţia Rusă. În fine, nici Armata a 14-a nu dă semne de înfometare, deşi Ucraina a închis frontiera cu Transnistria, iar Republica Moldova a dat asigurări SUA şi Uniunii Europene că nu va mai permite aprovizionarea ei prin partea controlată de autorităţile de la Chişinău.

E un bluf evident, care are legătură tot cu alegerile prezidenţiale care vor avea loc în Republica Moldova, în această toamnă.

Şi, oricât de bizar ni s-ar părea, marii beneficiari ai blufului tiraspolean nu sunt pro-ruşii lui Dodon şi Usatâi. Nici unioniştii lui Mihai Ghimpu. Bau-bau-ul unirii Transnistriei cu Federaţia Rusă este menit să creeze o platformă electorală discursului „statalist“, care în ultimele luni a cam fost absent pe scena publică de la Chişinău (e prezent intens şi, desigur, la ordin în postările blogului meu).

Aceasta, deoarece Transnistria a fost de la bun început alibiul „stataliştilor“ şi cea mai bună garanţie a lor că Republica Moldova nu va merge nicăieri, ci va bate mereu pasul pe loc, ca să o poată jupui ei mai bine. Cât timp există o problemă transnistreană, Republica Moldova nu se poate integra în Uniunea Europeană şi nu îşi poate construi o identitate de apărare (neutralitatea e o glumă proastă, ca şi armata care ar trebui, după modelul celei elveţiene, să o garanteze). Unirea cu ţara noastră nu e nici ea posibilă, iar cea cu Federaţia Rusă nu îi este Moscovei necesară. Cât timp regimul-fantomă de la Tiraspol supravieţuieşte, drumul Basarabiei este de nicăieri, niciunde.

Prin urmare, inflamarea nu-şi are rostul. Evgheni Şevciuk a făcut şi el un serviciu complicilor de la Chişinău.

Care? Vom vedea când se va declanşa campania electorală.

P. S. Sunt sigur că voi primi lecţii de patriotism, despre cât de românească ar fi Transnistria. Spre deosebire, însă, de Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, Transnistria nu a făcut niciodată parte din România. Iar când, în 1924, sovieticii au înfiinţat-o, sub denumirea de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, mai puţin de 10% din locuitorii ei vorbeau româneşte. Dar şi aceştia declarau că vorbesc... moldoveneşte.