Cu alte cuvinte, că problematica ei este, după 47 de ani în ghearele URSS, mult mai complicată, şi demografic, şi social, şi cultural, decât era cea a Basarabiei, în 1918.

Tot aşa trebuie să spunem, însă, şi că Republica Moldova nu e Moldova.

Concret, Moldova este o regiune istorică a României, cu o statalitate neîntreruptă începând din 1359 şi care, de bună voie şi nesilită de nimeni, într-un larg consens popular, a ales să se unească în 1859 cu Muntenia, formând România. Moldova a făcut dintotdeauna parte din spaţiul cultural românesc, primii ei scriitori afirmând, negru pe alb, latinitatea limbii şi a originii şi unitatea poporului român, alcătuind, în Evul Mediu (ca şi alte state europene: Germania, Italia, Spania), trei principate.

Republica Moldova există pe harta lumii începând din 31 august 1991. Ea este formată dintr-o parte din fosta provincie românească Basarabia (sudul acesteia face acum parte din Ucraina) şi o parte dintr-un teritoriu ucrainean, în care românii sunt şi au fost dintotdeauna în minoritate (aşa-zisa Transnistrie). Nici în perioada ţaristă, nici în perioada sovietică, actualul teritoriu al Republicii Moldova nu a avut o existenţă de sine-stătătoare: nu a avut suveranitate, nu a semnat acorduri şi tratate şi nu a fost recunoscut ca stat de către comunitatea internaţională. Nici în versiunea subversivă „transnistreană”, numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, întemeiată în 1924 pe teritoriul Ucrainei, nici în cea întemeiată după raptul din august 1944, pe teritoriul Basarabiei româneşti, entitatea statală numită, după declararea independenţei, în1991, Republica Moldova, nu a avut existenţă politică de sine-stătătoare. „Tradiţia” acestei statalităţi nu e alta decât raptul sovietic din 1944, iar raţiunea existenţei ei este – ca şi în cazul Irlandei de Nord sau a Republicii Turce a Ciprului de Nord – una strict geopolitică. Fără legătură cu faptul că majoritatea populaţiei republicii este românească şi vorbeşte româneşte, iar spaţiul ei cultural este parte integrantă a spaţiului cultural românesc.

Oricine a trecut prin şcoală – chiar şi plagiatorul Igor Dodon – ştie că nu se poate face o materie de studiu, nici măcar pentru un an, dintr-o „istorie” contemporană, care nu numără decât 26 de ani, şi aceştia, foarte proşti. Nu-mi închipui, prin urmare, că la asta s-a referit Dodon, atunci când a cerut să fie înlocuită actuala materie, Istoria românilor, cu Istoria Moldovei. Nu. Preşedintele-plagiator vrea să introducă falsul sovietic al unei „istorii” care să-şi însuşească şi să falsifice însăşi istoria României. O istorie în care, conform tezelor celor mai retrograde ale propagandei staliniste – neacceptate nici de către savanţii ruşi – să se suţină din nou invenţia unui „popor moldovenesc”, a unei „limbi moldoveneşti” şi, mai ales, ideea „statului artificial” numit România.

Nu avem dreptul să permitem ca o ficţiune sovietică, deja anacronică, să ne batjocorească istoria.

Cred, fireşte, că guvernul Filip nu va da curs acestei cereri. Nu numai pentru că în componenţa majorităţii se află încă Partidul Liberal, care, în lipsă de alte virtuţi, este măcar unionist. Şi, dacă acceptă una ca asta, se auto-desfiinţează. Ci şi pentru că nu pentru asta l-a ales Plahotniuc pe Dodon. Cu vastele sale conexiuni subterane din România, Plahotniuc ştie că substituirea istoriei adevărate cu falsul sovietic ar reprezenta o „linie roşie” care, odată trecută, l-ar face să-şi piardă complet legăturile româneşti, atât de profitabile.

Dar, dacă prin absurd s-ar întâmpla una ca asta, cred că ar fi cazul ca România să intervină viguros, aşa cum Grecia, de pildă, a intervenit atunci când o fostă republică iugoslavă, cu o majoritate slavo-albaneză fără legătură cu lumea helenistică, a vrut să-şi însuşească denumirea istorică grecească de Macedonia. Nu avem dreptul să permitem ca o ficţiune sovietică, deja anacronică, să ne batjocorească istoria. Republica Moldova nu e Moldova, ci un stat încropit din petice de Moldova şi Ucraina, conform unei logici staliniste condamnate în 1989.

Mai ales că finalitatea demersului nu este de-românizarea basarabenilor. Ci acreditarea ideii, de sorginte panslavistă şi cu bătaie mult mai lungă, că România e un stat artificial.