O a doua componentă pro-rusă este partidul Socialist al lui Igor Dodon. Fără personalităţi, docil şi supus faţă de preşedinte, el este ameninţat constant de celelalte formaţiuni minuscule pro-ruse, dar şi de comunişti şi alte partide naţionaliste moldoveniste care refuză participarea la noul imperialism al Rusiei şi apără un naţionalism intern vetust, cu multe împrumuturi din moldovenismul sovietic, dar care se vrea independent şi autonom.

În fine, Rusia însăşi joacă un rol important în Republica Moldova, direct, până la firul ierbii, prin diferite instrumente sociologice, grupuri de reflecţie, organizaţii ale pretinsei societăţi civile, mass media, dar şi la nivel internaţional. După ce a blocat – şi pe fondul unei abordări mai ruşinoase a subiectului de către Chişinău – discutarea retragerii trupelor ruse din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, Rusia lui Putin s-a descurcat să blocheze şi deschiderea mai departe a punctelor comune de trecere a frontierei cu Ucraina pe zona separatist.

Nu în ultimul rând, a reuşit promovarea liderilor separatişti prin oferirea unei tribune la nivelul subcomitetului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, organism pe care-l controlează în mare măsură şi care nu se mai ocupă de absenţa drepturilor omului la nivelul regiunii separatiste, nici măcar de rezolvarea politică a conflictului nistrean, cât de oferirea unui spaţiu de imagine liderilor separatişti, pentru a clama independenţa regiunii separatiste.


Igor Dodon FOTO presedinte.md

Un Preşedinte ridicol: Igor Dodon

Preşedintele, ca instituţie, este o poziţie în statul democratic modern de extremă importanţă şi vizibilitate. Este, mai peste tot în lume - indiferent de modalitatea prin care e ales direct de către populaţie sau indirect, de către Parlament - reprezentantul statului, chiar dacă atribuţiile sale sunt mai degrabă decorativ-reprezentative, iar atribuţiile executive revin unui guvern puternic. Preşedintele mai poate fi şeful statului, în cazul republicilor prezidenţiale sau semiprezidenţiale, în care Preşedintele are atribuţii executive – cum e România, de exemplu, în care politica externă, de Securitate şi apărare revin Preşedintelui, în timp ce guvernul aplică aceste politici şi e responsabil de politicile economice şi sociale. În fine, Preşedintele are, cel mai adesea, postura de mediator în societate, prin valorificarea posturii sale de vizibilitate şi legitimitate, dar mai ales a imparţialităţii sale politice şi a independenţei depline de politica de partid, pentru că este plasat deasupra partidelor.

În Republica Moldova, preşedintele este ales direct. Acest lucru îi conferă, teoretic, un plus de legitimitate, o vizibilitate superioară şi, practic, o încredere mai mare. Însă credibilitatea sa, şi încrederea de care beneficiază din partea cetăţenilor săi sunt  validate, de fapt, de faptele sale, de ceea ce livrează societăţii, de modul în care reprezintă şi îi apără pe concetăţenii săi. Aici, ultima alegere făcută de către cetăţenii Republica Moldova s-a dovedit un eşec total.

Igor Dodon a fost preşedintele socialiştilor declaraţi pro-ruşi. Mai mult, acţiunea sa din campania electorală şi de după alegeri, din perioada exercitării mandatului de Preşedinte, a fost una de deplină subordonare faţă de interesele Moscovei, de reprezentare a intereselor altui stat în Republica Moldova. S-au adăugat asumarea explicită a nereprezentării depline a cetăţenilor Republicii Moldova, ci doar a propriilor votanţi, ulterior nici a acestora, odată cu intrarea lui Igor Dodon în extrema pro-rusă, punct de la care a reprezentat doar pe votanţii cu aceleaşi idei ca şi el despre rolul dominant al Rusiei în Republica Moldova, de revenire ca fost hegemon în tot spaţiul post-sovietic. Aceste gesturi au dus la delegitimarea masivă a lui Igor Dodon, la decredibilizarea sa accentuată, dar şi la scăderea încrederii în el la nivelul populaţiei.

Igor Dodon refuză să-şi îndeplinească atribuţiile de Preşedinte (eventual în dorinţa de a fi suspendat şi de a intra într-o campanie de imagine).

Legătura lui Igor Dodon cu PSRM este indisolubilă. Lipsa de personalităţi viabile şi vizibile, comparativ cu actualul preşedinte, la experienţă şi vizibilitate, postura preşedintelui Zinaida Greceanâi, adusă de acasă şi impusă partidului ca Preşedinte, fără a fi legată iniţial organic de partid, formula deplină de convergenţă a acţiunilor PSRM cu cele ale Preşedintelui (Congrese, evenimente făcute la directa sa coordonare şi solicitare, exprimarea publică a lui Dodon privind acţiunile PSRM, chiar dacă nu e preşedinte şi nu mai poate vorbi în numele partidului), toate au dus la o legătură indisolubilă care face ca ratingul lui Dodon şi al PSRM să meargă mână-n mână. Iar actuala prăbuşire a lui Dodon în ratinguri antrenează pe tobogan şi PSRM, chiar dacă structura teritorială şi o anumită inerţie mai fac ca ratingul partidului să nu scadă atât de repede precum cel al unei persoane şi să mai oprească căderea accelerată a lui Igor Dodon.

Dacă acesta este contextual, ultimele evoluţii arată un Igor Dodon deja în tangaj deplin. Refuzul de a numi persoane desemnate a doua oară în Guvern a fost o primă lovitură care a subliniat lipsa de responsabilitate şi refuzul direct al Preşedintelui de a-şi exercita mandatul. Mai nou, a apărut şi prima lege – nu întâmplător legea împotriva propagandei ruse – în cazul căreia Dodon a ales să-şi dovedească slujul faţă de Moscova şi nu respectarea Constituţiei. Pentru că, dacă în primul caz, al numirilor, Dodon nu respecta o hotărâre a Curţii Constituţionale luată pe baza interpretării Constituţiei (nu numai la Chişinău, şi la Bucureşti există aceeaşi interpretare dată de Curtea Constituţională pentru un preşedinte şef de stat şi cu atribuţii executive pe domeniile strategice), prin respingerea de la promulgare, a doua oară, a unei legi, în al doilea caz Igor Dodon a încălcat expresis verbis Constituţia. Adică nu a încălcat-o pe baza unei interpretări a Curţii, ci a încălcat o prevedere explicită, aflată în legea fundamentală. Concluzia e clară: Igor Dodon refuză să-şi îndeplinească atribuţiile de Preşedinte (eventual în dorinţa de a fi suspendat şi de a intra într-o campanie de imagine).

Dacă odată activismul său vociferant îi adusese porecla de „Halat Alb“ (după o celebră reclamă), astăzi postura sa îl împinge spre ridicol, spre poziţia de personaj de bancuri şi glume de la hâtri.

Lipsa de responsabilitate ca preşedinte e un fapt extrem de grav. Intră la încălcarea gravă a Constituţiei şi e motiv de demitere a Preşedintelui. Însă actuala majoritate nu va proceda în acest sens, pentru că nu are niciun interes să-l introducă formal pe Igor Dodon în campania electorală. Curtea Constituţională a dat modalitatea deblocării actelor lui Dodon, acea aşa-numită suspendare pentru un act, decisă caz cu caz de către Curte. De fapt, se constată că Dodon nu doreşte să-şi exercite atribuţiile constituţionale şi de număr doi în stat, potrivit Constituţiei, şi este chemat să îndeplinească atribuţia pe care Preşedintele o refuză.

Dar cred că există deja un fapt şi mai grav care se conturează tot mai mult în ceea ce îl priveşte pe Igor Dodon. Suma faptelor sale este dublată de o hiperactivitate enormă la început de mandat, menită să-l facă vizibil, faptul că a fost extrem de vocal, propunând, ameninţând, proferând injurii, critici şi ameninţări, toate fără consecinţe, apoi faptul că a apărut peste tot încruntat, ca şi cum dorea să-şi ia la bătaie tot timpul concetăţenii. Astăzi, refuzul repetat de exercitare a atribuţiilor şi irelevanţa sa, fac ca Igor Dodon să se transforme, tot mai mult, într-un preşedinte ridicol. Ridicol, rizibil, bătaia de joc a propriilor concetăţeni.

Dacă odată activismul său vociferant îi adusese porecla de „Halat Alb“ (după o celebră reclamă), astăzi postura sa îl împinge spre ridicol, spre poziţia de personaj de bancuri şi glume de la hâtri. Şi cea mai gravă postură a unui politician este aceea de a deveni ridicol, de a ajunge bătaia de joc a concetăţenilor tăi. Iar Igor Dodon e la un pas de această postură. Nu s-au găsit încă umorişti în stânga Prutului să-i creeze scenetele potrivite pentru a sublinia ridicolul de situaţie şi ridicolul de postură în care se plasează azi Igor Dodon. Un preşedinte ridicol la Chişinău cu care nici Moscova nu va dori să fie asociată.


Transnistria

APCE aduce separatiştii nistreni la rampă

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în reuniunea Subcomitetului APCE pentru conflicte îngheţate, a decis să aducă la discuţii, pe 16 ianuarie, doi reprezentanţi ai separatiştilor nistreni. De ce a decis organismul responsabil de supervizarea drepturilor omului să ofere o tribună separatiştilor, într-o regiune unde nicio formă de monitorizare internaţională a drepturilor omului nu are acces, e greu de explicat, chiar şi prin dorinţa de a audia şi cealaltă parte în conflictul nistrean. Încălcări grave ale drepturilor omului şi ale cetăţenilor din regiunea separatistă a Republicii Moldova se petrec pe scară largă, aşa cum avertizează în mod repetat Promo Lex, organizaţie neguvernamentală care se ocupa, până acum câţiva ani, de monitorizarea situaţiei pe această dimensiune şi care a fost interzisă şi expulzată de pe teren. Nu-i vorba, că nici alte instituţii – vezi OSCE, cu precădere biroul local de la Chişinău – nu par să se preocupe deloc de această situaţie, ba chiar nici autorităţile de la Chişinău nu utilizează acest instrument al drepturilor omului pentru a monitoriza şi sprijini cetăţenii din dreapta Nistrului prin intervenţie internaţională.

După cum era de aşteptat, separatiştii au folosit din plin această realitate, după cum relata chiar deschide.md zilele anterioare. Potrivit unui comunicat al aşa-numitei preşedinţii din stânga Nistrului, reprezentanţii regiunii secesioniste vor cere de la tribuna APCE independenţa Transnistriei. Potrivit liderului separatist Vadim Krasnoselski, acesta şi pseudo-preşedinţia sa au organizat o şedinţă de pregătire a delegaţiei separatiste pentru reuniunea din 16 ianuarie de la Paris, acolo unde reprezentanţii autorităţilor neconstituţionale de la Tiraspol, Vitalii Ignatiev şi Alexandr Şerba, vor comunica faptul că interesul de bază al separatiştilor transnistreni este acela de a deveni independenţi.

APCE este o platformă internaţională serioasă. Eu vreau ca voi, încă o dată, să expuneţi principiile independenţei noastre. Astăzi nu e cazul să discutăm despre un dialog politic, deoarece pentru acesta nu este pregătită nici Moldova, nici Transnistria. Deocamdată trebuie să vorbim despre probleme concrete de care depinde viaţa oamenilor simpli“, a declarat Krasnoselski. Deci Tiraspolul nici nu vrea să audă de negocieri sau statut, ci doar de avantaje punctuale pentru sine şi cetăţeni, asumarea de către Chişinău a unor costuri şi plăţi faţă de cetăţenii aflaţi în stângă Nistrului, fără să conteze cum se plătesc şi cât valorifică discreţionar autorităţile separatiste.

Dacă această ocazie e utilizată de separatişti pentru a cere independenţa şi a face propagandă de la o asemenea tribună, va fi demitizată ideea cooperării şi a dorinţei Tiraspolului de a fi constructiv în faţa reacţionarului Chişinău.

În acelaşi timp, a fost anunţat un alt eveniment legat de Consiliul Europei şi APCE. Preşedintele comisiei Camerei Publice pentru dezvoltarea diplomaţiei publice, cooperării umanitare şi conservării valorilor tradiţionale a Federaţiei Ruse, Elena Sutormina, a sesizat Consiliul Europei în legătură cu promulgarea în Republica Moldova a Legii pentru modificarea şi completarea Codului audiovizualului (legea anti-propagandă), considerată o încălcare a drepturilor omului prin faptul că situaţia duce la reducerea numărului şi a vizibilităţii canalelor ruseşti în Republica Moldova.

De altfel, şi purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, a anunţat că Rusia îşi rezervă dreptul de a riposta la promulgarea în Republica Moldova a Legii pentru modificarea şi completarea Codului audiovizualului (legea anti-propagandă). Ceea ce nu spune Moscova este faptul că Legea pentru modificarea şi completarea Codului audiovizualului, promulgată la 10 ianuarie, se referă strict la dezinformare şi programe informative şi de dezbatere politică şi militară ruse, nu la restul programelor televiziunilor ruse, şi că Moscova poate rezolva problema aderând la regulile europene ale televiziunii transfrontaliere şi respectând prevederile din acest document european, îndeplinite de statele membre UE, Republica Moldova şi Ucraina, de exemplu.

De ce ar fi ales APCE să ofere trambulină separatistă tocmai acum, după Anul Nou pe stil vechi şi în plină perioadă a sărbătorilor în spaţiul post-sovietic ortodox de rit vechi? Cine a dat un asemenea cadou Tiraspolului? De ce Chişinăul este, la rândul său, ostracizat? Cum va reacţiona noul ministru al Reintegrării, abia instalat? Cum vor reacţiona celelalte delegaţii europene? Rămâne de văzut. Cert este că, dacă această ocazie e utilizată de separatişti pentru a cere independenţa şi a face propagandă de la o asemenea tribună, va fi demitizată ideea cooperării şi a dorinţei Tiraspolului de a fi constructiv în faţa reacţionarului Chişinău şi toată lumea europeană va vedea că neconstructivă este partea separatistă. Pentru cei care mai aveau dubii. Dar de ce să obţii acest rezultat, altfel o evidenţă, şi marginal pe deasupra, oferind o tribună europeană de prestigiu separatiştilor?