Negruţă şi negrul sub unghie

Săptămâna trecută, Veaceslav Negruţă, ex-ministru de finanţe al Republicii Moldova, a fost condamnat la 3 ani cu suspendare, pentru abuz în serviciu. Această hotărâre nu este definitivă şi urmează a fi atacată în instanţa superioară. Paradoxal, Negruţă a trebuit să fie condamnat într-un dosar ca să înceapă a vorbi despre altul, referitor la furtul miliardului de euro.

Sentinţa pronunţată în cazul fostului demnitar nu o consider neapărat motivată politic şi nici lipsită de temei. Cred că decizia de a-i achita lui Pantelei Sandulachi, din bugetul de stat, suma exorbitantă de 400 de mii de euro a fost cel puţin pripită, dacă nu chiar abuzivă. Epopeea procesului de judecată intentat fostului preşedinte al Asociaţiei „Parlament ‘90” este anevoioasă şi sinuoasă. Pe scurt, Sandulachi, în calitate de director la „Loteria Moldovei”, a gajat, în aprilie 1998, un credit bancar pentru o firmă pe care tot el o fondase. Fireşte, acel credit (în valoare de 114 mii de USD) nu a mai fost restituit. Între timp, noul Cod Penal (adoptat în 2002) a fost amendat în 2008, astfel încât articolul 251, în baza căruia fusese incriminat, a fost abrogat. Respectiv, Curtea Supremă de Justiţie a decis, în 2009, „eliberarea de pedeapsă penală” a inculpatului, fără însă a-l declara nevinovat. După intrarea în vigoare a Legii Nr. 87 din 21 aprilie 2011 privind recuperarea prejudiciului pentru nerespectarea termenului rezonabil de examinare a cauzelor, Sandulachi a acţionat statul în judecată, solicitând 2,4 mln euro prejudicii morale şi materiale. Curtea de Apel a admis parţial cererea reclamantului, dispunând încasarea din buget a 400 de mii de euro.

Prin Hotărârea irevocabilă din 19 iulie 2012, Curtea Supremă de Justiţie a dispus ca Pantelei Sandulachi să încaseze doar 1000 de euro, iar restul sumei de 399 de mii să fie restituită, fapt ce se tărăgănează la nesfârşit. Din ultima decizie judecătorească reiese că Ministerul Finanţelor nu doar că nu a contestat hotărârea Curţii de Apel, dar a dat dovadă şi de inconsecvenţă, depunând pe 17 iulie 2012 (cu două zile înainte de şedinţa finală!) cerere de alăturare la recursul Procuraturii Generale. Prin această acţiune tardivă şi neconcordantă, fostul ministru şi-a recunoscut neglijenţa, dacă nu chiar vinovăţia. Adică, iniţial, pe Negruţă nu l-a interesat nici cât negru sub unghie că bugetul de stat a fost iremediabil prejudiciat cu aproximativ 6 milioane de lei (echivalentul a 400 de mii de euro la cursul valutar de atunci). Abia ulterior dânsul a înţeles că pretenţiile reclamantului sunt exagerate şi că ministerul pe care-l conducea avea toate şansele să obţină, măcar parţial, câştig de cauză. Mai ales că în Nota informativă, din 10 februarie 2012, şeful Direcţiei Juridice i-a solicitat să conteste în termen hotărârea Curţii de Apel.

Admit că Veaceslav Negruţă ar putea fi victima unor răfuieli politice şi că unora nu le-a priit atât demisia inopinată a acestuia din vara anului 2013, cât şi poziţia sa intransigentă faţă de scoaterea Băncii de Economii de sub controlul statului. Dar cele două situaţii diametral opuse nu trebuie confundate sau conexate. Nu poţi să elogiezi faptul că s-a opus delapidărilor de miliarde şi totodată să eludezi că nu a intervenit prompt în privinţa prejudiciului de milioane. Mai ales că atunci când a trebuie să acţioneze nu a făcut-o. În fine, după război sunt mulţi eroi.

Este regretabil că domnul Negruţă a început să vorbească despre furtul din sistemul bancar abia după ce justiţia noastră imperfectă l-a pus la zid. De ce nu a spus înainte de alegerile parlamentare că „oamenii de atunci nu mai sunt aceiaşi, în special Filat” şi că „parcă toţi împreună (Procuratura, SIS-ul, Preşedinţia, Guvernul – n.a.) au avut o înţelegere de a nu interveni” în cazul Băncii de Economii? E uşor să declari acum că „arhitectul schemei nu este Shor”, că „totul a fost pregătit”, că „Leancă a considerat necesar să asculte sfaturile lui Filat” şi că preşedintele Timofti „este un fel de ostatic”.

Din păcate, pe lângă „un simplu prim-ministru”, am avut şi un simplu ministru de finanţe. Care a oferit cu lejeritate 400 de mii de euro unui fost coleg de partid, în timp ce un cetăţean de rând stă ore întregi la bancă pentru a primi 400 de lei. Exemplul lui Negruţă demonstrează că orice demnitar trebuie să poarte răspundere în faţa legii, nu în faţa „Şăfului”. Iar atitudinea sa privind furtul miliardului e ca o manichiură la unghiile murdare.