Independenţa Ucrainei, un drum neterminat

Pe 24 august 1991, la două zile după înfrângerea loviturii de stat de la Moscova, îndreptate spre păstrarea cu orice preţ a Uniunii Sovietice, Ucraina şi-a declarat independenţa naţională în frontierele RSS Ucrainene. În acest an, ucrainenii aniversează 24 de ani din momentul proclamării independenţei.

Calitatea de stat suveran şi independent al Ucrainei a fost reconfirmată pe 1 decembrie 1991 printr-un referendum naţional, în care peste 90 la sută dintre participanţi s-au pronunţat pentru independenţă.

Aniversarea din acest an este a doua în care Ucraina se confruntă cu agresiunea politico-militară a Rusiei, pusă în practică prin intermediul unor colaboraţionişti locali, în estul Ucrainei. În ultimele săptămâni, după cum am mai scris, situaţia din zona liniei de contact a celor două forţe devine tot mai încordată, au loc în fiecare zi confruntări, multe dintre care se soldează cu victime şi răniţi de ambele părţi. În fiecare zi, forţele separatiste bombardează poziţiile armatei ucrainene folosind artileria grea: tunurile autopropulsate, tancurile, aruncătoarele de grenade, instalaţiile de rachete reactive „Grad”, tipuri de armament a căror folosire e interzisă de înţelegerile de la Minsk, în limitele armistiţiului.

În cadrul discursului său, rostit cu ocazia festivităţilor din centrul capitalei ucrainene Kiev, preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, a elogiat contribuţia diplomaţilor ucraineni, care au reuşit să creeze o alianţă pro-ucraineană în care intră majoritatea statelor democratice importante din Europa şi America de Nord, şi care susţine în diverse moduri efortul ucrainean de a respinge şi contracara agresiunea pusă în practică de Rusia. În ceea ce priveşte România, s-a mai scris despre reluarea relaţiilor româno-ucrainene, aşezarea lor pe baze noi, asistenţa pe care statul român o acordă Ucrainei prin intermediul unor instituţii ale sale (contracararea provocărilor cibernetice la adresa Ucrainei cu ajutorul SRI).

Este adevărat că relaţiile româno-ucrainene se află la cel mai ridicat nivel de când există Ucraina independentă, însă pentru oricine aruncă azi o privire asupra lor, ameliorarea acestora nu se produce decât într-un sens: dinspre România spre Ucraina. Măsurile de răspuns ale părţii ucrainene se lasă aşteptate.

Aceste măsuri de răspuns depind, însă, de solicitările părţii române, iar aici situaţia este incertă. De la nivel oficial, de la Bucureşti, ar fi trebuit (ar trebui) să se solicite Ucrainei să întreprindă măsuri concrete în privinţa asigurării drepturilor etniei române din teritoriile istorice româneşti care se află acum în componenţa Ucrainei, aceste măsuri venind în compensarea eforturilor pe care România, alături de alte state europene, le face pentru a ajuta Ucraina să facă faţă în războiul cu Rusia.

În primul rând, de la partea ucraineană trebuie să se obţină încetarea divizării etniei române în „moldoveni” şi „români”, aceasta fiind o practică de origine sovietică, un vestigiu al teoriei celor două popoare est-romanice, români şi moldoveni, fals anti-ştiinţific sovietic menit a justifica ocuparea Basarabiei. Din moment ce autorităţile ucrainene au declarat un curs ferm spre desovietizare, şi această măsură trebuie inclusă în cadrul acestui proces, care va moderniza Ucraina şi o va transforma într-o naţiune central-europeană veritabilă. Apoi, trebuie oprită închiderea şcolilor româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia şi trebuie asigurată redeschiderea şcolilor închise până în acest moment. În sudul Basarabiei, trebuie stopată urmărirea activiştilor din organizaţiile culturale româneşti şi a altor membri marcanţi ai comunităţii româneşti, şi trebuie asigurată dezvoltarea nestingherită a culturii române. În toate localităţile în care populaţia românească îşi manifestă dorinţa de a declara româna drept limbă oficială locală, acest drept trebuie respectat conform legilor ucrainene în vigoare, iar utilizarea românei să fie pusă efectiv în practică, prin asigurarea învăţării românei de către funcţionarii locali, nu doar pe hârtie, ca până acum. Statul român ar trebui să negocieze cu Kievul nişte aranjamente noi de guvernare locală în zonele cu populaţie compactă românească. Exemplul autoguvernărilor pe ţară din Ungaria poate fi urmat în cazul comunităţii româneşti din Ucraina, unde un asemenea gen de autonomie locală ar fi mult mai util, dat fiind numărul de sute de mii al românilor. Statul ucrainean trebuie să recunoască faptul că etnia română este a treia ca număr din Ucraina, după cea ucraineană şi cea rusă, cuprinde peste 1% din populaţia actuală a Ucrainei, şi trebuie tratată ca atare.

Poate părea paradoxal, dar prin măsuri de acest gen va ajunge Ucraina să fie cu adevărat independentă. Doar în acest mod, orice sursă de tensiune internă, din partea oricărui grup, poate fi eliminată. Dacă autorităţile de la Kiev nu înţeleg acest lucru, e de datoria autorităţilor de la Bucureşti să le facă să înţeleagă.