Fiecare guvernare cu ai săi corupţi

Sâmbătă, în cadrul Festivalului de film despre democraţie şi statul de drept, am urmărit documentarul „Kapitalism – reţeta noastră secretă“, de Alexandru Solomon. Filmul, realizat acum trei ani, descrie drumul României de la un comunism cu faţă urâtă la o democraţie originală de piaţă.

Autorii documentarului îi adună laolaltă pe cei mai mari magnaţi din România şi încearcă să afle ce i-a mânat pe ei în lupta pentru obţinerea averilor şi puterii. Şi cine ştie mai bine cum a fost drumul decât câştigătorii? Printre protagoniştii documentarului se numără Dan Voiculescu, George Copos, Dinu Patriciu, George Pădure şi Gigi Becali. Aceştia pot fi urmăriţi într-o serie de ipostaze inedite – la ei acasă, în reuniuni de afaceri sau în croaziere cu iahtul, explicând fiecare propria reţetă a succesului. Ca o linie roşie prin tot filmul trece ideea că, indiferent cum şi-au clădit imperiile, mai mult sau mai puţin legal, niciunul dintre marii moguli, cum sunt numiţi mai nou, nu a ajuns să răspundă în faţa legii, chiar dacă numele lor au figurat la diferite etape în anchetele procurorilor.    

Urmărind filmul, am făcut, pas cu pas, paralele cu ceea ce s-a întâmplat de-a lungul perioadei de independenţă şi în Republica Moldova. Şi ţara noastră îşi are becalii sau voiculescii săi, care şi-au clădit imperii din afaceri cu statul. Ca şi în România, mogulii moldoveni au în spate „ani de cotizare la partid“ şi activitate în sau pe lângă structurile statului. Singura diferenţă este că nu cunoaştem care a fost implicarea mai-marilor zilei de la noi în activitatea serviciilor secrete, pentru că, deocamdată, politicienii moldoveni nu se grăbesc să deschidă arhivele Securităţii. Singura încercare plăpândă în acest sens a fost instituirea Comisiei (Cojocaru) pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar, iar deschiderea puţinelor dosare în care s-a făcut lumină până acum se datorează unor entuziaşti, şi nu autorităţilor.

De-a lungul celor două decenii de independenţă, fiecare guvernare şi-a avut corupţii săi. O garnitură guvernamentală a corupţilor are aceeaşi formulă, doar că numele sunt altele. În schemă intră câteva nume grele: de regulă, prim-ministrul, uneori şi preşedintele Parlamentului, un viceprim-ministru şi unu-doi şefi de ministere, cam aceleaşi - cele bănoase, care oferă cele mai multe contracte cu statul.

Nu-mi amintesc să fi fost vreun prim-ministru de la Sangheli încoace care să nu fi fost acuzat public de corupţie sau trafic de influenţă: Sangheli, Ciubuc, Sturza, Braghiş, Tarlev... toţi au fost blamaţi public şi acuzaţi de rele. Dintre miniştri, din toate timpurile, în lista celor acuzaţi de corupţie erau cei de la Transporturi. În anhetele procurorilor au figurat de-a lungul anilor numele lui Anatolie Cupţov, Tudor Leancă (dacă vă mai amintiţi, era din formaţiunea condusă de Valeriu Matei), Vasile Iovv... Niciunul însă nu a ajuns să fie condamnat.

Singura excepţie, dar care nu ţine de dosarele de corupţie, este că, după ce Moldova a fost condamnată la CEDO într-un dosar ce viza un ordin semnat de Anatolie Cupţov, pe timpurile când acesta se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, fostul demnitar a fost obligat, printr-o ordonanţă de regres, să reîntoarcă în bugetul statului suma achitată de către stat drept prejudiciu reclamanţilor. O sumă mică, de altfel - 500 de euro. 

Nu ştiu cum se face, dar după ce guvernarea este schimbată, numele celor blamaţi zilnic şi acuzaţi de câte-n lună şi în stele sunt foarte repede date uitării. La fel, nu ştiu cum se face că probatoriul greu adunat în marele dosare de corupţie se evaporă, iar procurorii, cei care instrumentează cazurile, nu-şi mai amintesc de cei bănuiţi de ilegalităţi. 

Corupţii de odinioară, uitaţi de organele de drept, şi-au dezvoltat nestingheriţi afacerile. Tema corupţiei n-a dispărut însă de pe agenda zilei. Ca şi în anii precedenţi, în „garnitura corupţilor“ figurează prim-ministrul, ministrul Transporturilor, fost vicepreşedinte al Legislativului (de curând demis) şi alţi câţiva conducători ai instituţiilor bănoase. În anchetele procurorilor nume de demnitari sunt însă mai puţine, iar în instanţele de judecată trebuie să cauţi cu lumânarea vreun nume de sus-pus.

În prezent, singurul demnitar de rang înalt trimis pe banca acuzaţilor este fostul ministru al Tehnologiilor Informaţionale Vladimir Molojen. Timp de trei ani, în conturile familiei Molojen, printr-o companie de publicitate condusă de soţia şi feciorul acestuia, au intrat peste 2,6 milioane de lei din servicii de publicitate pentru instituţie. Şi asta în condiţiile în care întreprinderea deţinea monopolul la producerea paşapoartelor şi altor acte şi nu avea nevoie să plătească pentru publicitate. 

Lucrurile, se pare, pot fi schimbate acum, când procuratura e la răscruce. Sarcina grea îi revine proaspătului ales în funcţia de procuror general, Corneliu Gurin. El trebuie să decidă dacă se va împotrivi sistemului găunos pe care l-au acceptat predecesorii săi sau va pune piciorul în prag şi va spune: „Aşa nu mai merge!“. Într-o lume în care mita pare a fi regula, iar onestitatea excepţia, Corneliu Gurin trebuie să repună în drepturi bunul nume al Procuraturii. Şi poate că vom ajunge şi noi, ca şi în România, să avem vreun prim-minstru, minişti şi alţi demnitari de stat trimişi după gratii.