E nevoie de un mic efort detectivistic pentru a afla ce legătură este între 2018 şi Ştefan cel Mare, care s-a suit pe tronul Moldovei în 1457 şi l-a părăsit în 1504. Interval în care a dat 47 de bătălii, cele mai multe câştigate, unele pierdute, dar nici una decisivă (ca dovadă, tocmai faptul că a dat atâtea, până în ultimii săi ani de viaţă), dată într-un an care să dea, în relaţie cu 2018, o cifră rotundă.

În realitate, Dodon vrea să spună, în logica întortocheată a mancurţilor (fiinţe lipsite de voinţă proprie, de coloană vertebrală, dar nu şi de o anumită viclenie primară), că, în anul în care România îşi va celebra Centenarul Marii Uniri, el va aniversa, împreună cu banda sa de renegaţi, „statalitatea” Moldovei. Nu contează că, dacă Rusia nu ar fi ciopârţit Moldova la 1812, şi Basarabia ar fi participat, cu trup şi suflet, la Unirea din 1859 şi ar fi făcut parte, firesc, din România „mică” de până la 1918. Nu contează nici că procesul de constituire a statului naţional unitar român a fost unul tipic european: prin unirea mai multor state de tip feudal (locuite, însă de o aceeaşi netă majoritate etnică) s-au format şi Italia, şi Germania, două dintre statele cele mai reprezentative pentru modelul european. Ambele, mai târziu decât România. Italia, în plus, şi-a desăvârşit unitatea naţională tot în 1918, când, în urma Marelui Război, a eliberat ultima bucată de pământ italian ocupată de Austro-Ungaria, regiunea Trento-Alto Adige. Nu contează, în fine, nici că Ştefan cel Mare însuşi, ca domnitor al Moldovei, a avut posesiuni princiare în Transilvania şi s-a străduit în permanenţă ca, punând pe tronul de la Bucureşti domnitori care să-i fie subordonaţi, să conducă întreaga românitate.

Problema lui Dodon – şi, în general, a celor care umblă cu cioara vopsită – e alta. Ştefan cel Mare şi Sfânt este sfânt numai în Biserica Ortodoxă Română. În Republica Moldova, doar circa 10% din populaţia ortodoxă este afiliată Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a BOR. 90% dintre ortodocşi, indiferent de originea lor etnică, fac parte din Mitropolia Chişinăului, care este parte componentă a Bisericii Ruse. Acolo unde... nu există nici un sfânt cu numele lui Ştefan cel Mare!

Ce Ştefan cel Mare va omagia, în 2018, pravoslavnicul plagiator din strada Nicolae Iorga din Chişinău, mădular al Mitropoliei Chişinăului, parte componentă a Bisericii Ruse?

Mai mult decât atât. Pe lângă faptul că Mitropolia Chişinăului este, la ora actuală, cea mai puternică frână în calea aspiraţiilor europene ale Republicii Moldova, ca parte componentă a Bisericii Ruse, ea împărtăşeşte aprehensiunea Moscovei pentru personalitatea marelui domnitor Ştefan cel Mare. Aprehensiune pe care, în anii stalinismului, Rusia ne-a transmis-o şi nouă, şi basarabenilor, prin agenţii ei de influenţă, care încercau să acrediteze ideea că marele domnitor (cel mai puternic suveran creştin din Estul Europei, după cum atestă marele cronicar polonez Iwan Długosz) nu ar fi fost, în realitate, decât un mit. Şi, în realitate, un banal Ştefan al III-lea Muşat, obscur vasal al ţarilor ruşi (care, în paranteză, la acea dată, spre deosebire de domnitorii români, încă nu făceau parte din Europa civilizată).

Aşadar: ce Ştefan cel Mare va omagia, în 2018, pravoslavnicul plagiator din strada Nicolae Iorga din Chişinău, mădular al Mitropoliei Chişinăului, parte componentă a Bisericii Ruse? Pe cel adevărat, din istoria noastră, a românilor, sanctificat de Biserica Ortodoxă Română în 1992 şi recunoscut numai de ea? Sau pe cel fabricat în laboratoarele ideologice din Piaţa Lubianka, în anii ’30 ai secolului trecut – odată cu „limba moldovenească” şi Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în dreapta Nistrului, cu capitala la Tirişpolea, actualmente, Tiraspol – şi recunoscut tot numai în temuta „biserica” din respectiva piaţă?

Din această dilemă, mă tem că, precum personajele lui Caragiale, nu poate ieşi.