Asta deoarece sărbătoarea s-a aflat în centrul unei dispute fantastice în privinţa UNIONISMULUI, considerat ba panaceu pentru soluţionarea marilor probleme ale statului din stânga Prutului – eventual fără chin, fără reforme şi fără sacrificiu individual -, ba principala ameninţare la adresa statalităţii Republica Moldova, dacă e să-l asculţi pe preşedintele Dodon. De aceea cred că e util să facem şi noi o trecere în revistă a fenomenului, a nivelului real şi a impactului său în Republica Moldova.

Înţelegerea: ce e unionismul şi ce vrea el

Pentru a putea vorbi despre unionism, trebuie în primul rând să înţelegem ce înseamnă el şi ce reprezintă aspiraţia unirii Republicii Moldova cu România. Înţelegerea este primul pas spre orice evaluare şi decizie şi cred că este hazardat ca, pe această dimensiune, să se pună vreodată problema formulării unei poziţii individuale sau politice de grup în raport cu unionismul fără acest pas obligatoriu.

A făcut-o Igor Dodon atunci când, la distanţă de câteva zile, a declarat mai întâi că unionismul e cea mai mare ameninţare la adresa statalităţii Republicii Moldova, România anunţându-se drept principal duşman dacă se pronunţă pentru unire, pentru ca la câteva zile să vorbească despre unionism ca despre “un butoi gol”. Păi asta înseamnă să te grăbeşti, să te hazardezi în declaraţii bombastice, fără să înţelegi, să gândeşti şi să evaluezi mai întâi. Devii ridicol prin contradicţia flagrantă pe care o stabileşti: păi ori unionismul e cel mai mare duşman, ori nu e relevant şi e marginal?

Iar înţelegerea unionismului ţine de câteva aspecte concrete, obligatorii. Mai întâi de faptul că există unionism: există un curent, există oameni care au aceste aspiraţii, aceste opţiuni fiind naturale, organice, emoţionale şi aspiraţionale. Există oameni pentru care unitatea neamului românesc în graniţele aceluiaşi stat rămâne idealul suprem, într-o variantă de proiect de început de secol 20, care ar reclădi idealul României Mari. Nu înseamnă că ei pot să răspundă şi la capitolul modalităţilor în care s-ar realiza unirea tuturor românilor, sau dacă au cum să determine această unire sau măcar să convingă o majoritate a cetăţenilor Republicii Moldova să meargă pe acest drum. Nici nu contează, aşa se creează idealul şi viziunea de proiect, dincolo de calcule pragmatice reci şi neînsufleţite. Şi, apropo, acesta e tipul de ideal care mişcă lumea înainte.


FOTO libertv.md

Tolerarea şi apărarea celuilalt pentru a-şi exprima liber opiniile cu care nu suntem de acord (Lecţia Ion Raţiu)

Pasul doi la Chişinău este ca, după ce înţelegi că există concetăţeni ai tăi care doresc Unirea, să tolerezi această aspiraţie, să o respecţi şi să discuţi despre ea, acceptând că e un fapt corect şi că e dreptul lor să aibă această aspiraţie. Cum ar spune Ion Raţiu, îl parafrazez, voi apăra până la ultima picătură de sânge dreptul tău de a spune lucrurile cu care eu nu sunt de acord. Aceasta e democraţia asumată, profesată, trăită zi cu zi. Deci anti-unioniştii şi pro-ruşii trebuie să accepte că în Republica Moldova există unionişti, să le respecte dreptul de a fi unionişti şi de a se exprima, aşa cum unioniştii trebuie să accepte, la rândul lor, că în Republica Moldova există statalişti, dar şi pro-ruşi, fiecare cu motivaţia proprie.

Unirea nu se poate realiza decât dacă noul stat reunificat rămâne stat membru al NATO şi UE.

Nici măcar nu poţi cere celor ce cred în idealul unirii, în această formă emoţională, de ideal suprem, să calculeze sau să dea soluţii. Planificarea, realizarea şi aplicarea unui ideal, construirea unui proiect al Unirii şi reîntregirii statale, revine pragmaticilor. Celor raţionali, care trebuie să planifice îndeplinirea unui asemenea ideal. Care conţine un stat sustenabil, funcţional, coerent. Un fapt deloc simplu, pentru că, trebuie spus foarte clar, nimeni nu scapă de reforme, că ele se petrec în forma actuală, având drept obiectiv integrarea în Uniunea Europeană – potrivit politicii oficiale a statului român – sau că se realizează independent, pentru ca unirea cu România să se poată petrece într-un stat european şi euro-atlantic.

Apoi, tot pragmatic, unirea nu se poate realiza decât dacă noul stat reunificat rămâne stat membru al NATO şi UE. De aici înainte, pragmaticii trebuie să-şi facă treaba şi să găsească modalităţile pentru a aplica voinţa poporului, a cetăţenilor. Asta odată ce o asemenea voinţă ar fi manifestă. Că în România unionismul se situează între 70-80% din susţinerea publică, acest lucru e un fapt, chiar dacă nu neapărat această proporţie înţelege şi ce înseamnă, de fapt, Unirea ca mecanism administrativ şi efort normativ, financiar, de cunoaştere, instruire şi susţinere a unificării şi reintegrării reale. De aceea, integrarea europeană dă instrumentele necesare ajustării normative/instituţionale a Republicii Moldova la normele şi principiile europene, la instituţiile şi funcţionalitatea democratică a lor, similar celor existente în România.

Pe de altă parte, toţi cei care privesc unionismul emoţional, ca ideal, sau pragmatic, ca program şi soluţie, ştiu că un asemenea ideal nu e realizabil atât timp cât nu există o majoritate a cetăţenilor Republicii Moldova convinşi să opteze pentru această soluţie şi cât timp un asemenea curent nu are o reprezentare parlamentară majoritară. Pentru că unirea o decid oamenii, cetăţenii - am învăţat asta acum un secol - dar o înfăptuiesc instituţiile, cu precădere Parlamentul şi Guvernul celor două state. Iar unionismul astăzi reprezintă la Chişinău un maxim de 30% susţinători, potrivit celor mai optimiste sondaje de opinie, în timp ce reprezentarea parlamentară a unioniştilor e discutabil dacă va exista în viitorul Parlament, după noul sistem de vot.


Igor Dodon, preşedintele Republicii Moldova FOTO presedinte.md

Acceptăm sau nu, legea gravitaţiei funcţionează la fel de când lumea. Maturizarea unor politici pentru cetăţean

Toleranţa şi acceptarea sunt părţi ale caracteristicilor oricui deţine funcţia de politician, conducător şi om de stat. Oamenii de stat trebuie să înveţe să-l cunoască, să-l accepte şi să conducă un stat aşa cum e el, cum arată el, nu cum şi-ar dori el să arate. Inclusiv acceptând faptul că unionismul există, va dăinui şi, în final, are o şansă clară să se generalizeze şi idealul să se realizeze, într-o formă sau alta. Poate nu în formula romantică de secol 19-20, dar poate în două state, integrate în UE care să acorde cetăţenilor români de pe ambele maluri ale Prutului aceleaşi drepturi, aceleaşi avantaje, acelaşi nivel de viaţă şi posibilitatea de a-şi duce viaţa fără restricţii pe oricare parte a teritoriului celor două state româneşti membre ale UE. Prin integrare europeană, măcar, dacă sub o formă care să mulţumească cetăţenii şi în care graniţele să fie spiritualizate şi să existe doar ca o marcă a vicisitudinilor istoriei, nu a diferenţelor dintre români.

Acceptăm sau nu, unionismul e un curent organic, legat de însăşi fiinţa comună a neamului românesc, dat de identitatea de istorie, limbă, cultură, de traiul comun şi de împărţirea deopotrivă a necazurilor şi bucuriilor, chiar dacă vicisitudinile istoriei au apăsat asupra Basarabiei mult mai mult decât asupra părţii occidentale a Principatului Moldovei, care a reuşit să revină repede, alături de fraţii munteni, la România Dodoloaţă. Nu poţi combate unionismul, cum nu poţi combate atracţia gravitaţională: ea există indiferent că un politician sau altul şi-ar dori sau nu să o combată, pentru a putea zbura liber. Aşa ceva nu se poate.

Decât să construiască un duşman imaginar, unionismul, despre care nu s-a decis încă dacă e puternic şi marele bau-bau al lumii şi statului pe care-l conduce sau un curent nerelevant şi marginal care antrenează câteva mii de oameni, nu mai bine s-ar apuca de politici în favoarea cetăţenilor Republicii Moldova?

Igor Dodon trebuie să înţeleagă faptul că nu te poţi bate cu morile de vânt decât dacă vrei să fii ridicol. Visător, idealist, dar profund ridicol semenilor tăi. Şi Don Quijote de la Mancha a făcut-o, crezând că se luptă cu uriaşii duşmani, oricât a încercat loialul Sancho Panza să-i explice că nu e aşa. Nu mai vorbim de responsabilitatea de a accepta cetăţenii aşa cum sunt, inclusiv pe cei cu acest ideal, unioniştii, pentru că asta e responsabilitatea unui şef de stat. Îi reprezintă şi pe aceştia. Asta ca să nu rămână agăţat într-o pală de moară de vânt, învârtit pentru eternitate în marasmul marginal al visurilor sale pro-ruse.

Decât să construiască un duşman imaginar, unionismul, despre care nu s-a decis încă dacă e puternic şi marele bau-bau al lumii şi statului pe care-l conduce sau un curent nerelevant şi marginal care antrenează câteva mii de oameni, nu mai bine s-ar apuca de politici în favoarea cetăţenilor Republicii Moldova? A tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţe şi aspiraţii în privinţa orientării, dar care să le rezolve viaţa de zi cu zi, nivelul de trai şi bunăstarea? Pare că exact cea mai important preocupare a statutului de conducător, Igor Dodon nu o are. Atribuţia fundamentală, aceea de a fi Preşedinte al unui stat, îi cam scapă printre degete şi rămâne un banal politician care tot încearcă să-şi impună concetăţenilor săi părerile şi opiniile personale. Fără sorţi de izbândă.

Unionismul: fenomen natural, obiectiv, invariabil şi peren în Republica Moldova

Unionismul este un fenomen natural, obiectiv, invariabil şi peren în Republica Moldova. Că-l asumă 10.000 sau 300.000 de oameni în stradă, el dăinuie în inima şi sufletul a milioane de români basarabeni. Şi alţii au încercat să şteargă acest ideal din mintea şi inima românilor. Unii sub Imperiul Ţarist, vreo 100 de ani, între 1812 şi 1918, cu diverse nuanţe, perioade şi reguli pe teritoriul dintre Prut şi Nistru sau mai încolo. O sută de ani de ocupaţie ruso-ţaristă nu au şters idealul naţional al unionismului în Basarabia.

Apoi au încercat comuniştii lui Stalin, după ocupaţie. Au încercat mai întâi “soluţia finală”, ca la tătarii crâmleni, deportarea completă a populaţiei române din Basarabia. Mareşalul Jukov a venit la Stalin şi i-a spus că nu poate fi realizat administrativ un asemenea plan, pentru că URSS nu avea suficiente trenuri pentru a purta operaţiunea pe care au făcut-o cu tătarii din Crimeea.

Nici Stalin nu a reuşit, cu tot mecanismul represiv, să şteargă rezistenţa şi românismul, sau aspiraţia spre unionism.

Atunci alternativa a fost nu decimarea, ci distrugerea completă şi deportarea elitei românilor basarabeni. Au fost ucişi, închişi sau deportaţi toţi cei care erau membri ai partidelor istorice şi familiile lor, cei care fuseseră în administraţia interbelică sau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi toţi preoţii, învăţătorii de ţară, colectorii de taxe, judecătorii, poliţiştii, funcţionarii, oricine avea pământ în proprietate, nu numai moşieri, ci şi chiaburi sau ţărani înstăriţi şi învăţaţi. Toată foarea elitei româneşti a fost deportată, în loc venind veneticii de prin tot imperiu, în primul rând din frăţia slavă, pentru a impune noile elite sovietice multinaţionale. Poporului român din Basarabia i-au fost impuşi conducători veniţi din patru zări să-i colectivizeze, să le ia proprietăţile şi să-i conducă discriminându-i. Şi totuşi românii sunt aici şi astăzi, la ei acasă.

Aceasta a fost epoca sovietică. Şi nici Stalin nu a reuşit, cu tot mecanismul represiv, să şteargă rezistenţa şi românismul, sau aspiraţia spre unionism, într-o epocă în care nu ştiu dacă cineva ar fi îndrăznit public să recunoască opţiunea sa. Însă în 1988, când Perestroika şi Glasnost-ul lui Gorbaciov au permis exprimarea opţiunilor cât de cât liber, românismul a izbucnit natural, de acolo de unde fusese păstrat, în mintea, inima şi sufletul românilor basarabeni, fără să-l fi cultivat cineva. Cu graniţa întărită cu România, cu mecanism represiv fără egal, nici comuniştii sovietici nu au reuşit să şteargă unionismul şi românismul.

Cu atât mai puţin astăzi cineva poate să-l şteargă. Poate să inventeze moldovenisme – etnice sau statale – poate inventa pseudo-naţiuni civice moldoveneşti sau să-i alunge pe unionişti din stradă (aviz şi altor democraţi pro-europeni, că nu i-am uitat, chiar dacă candidează la Primărie) – dar unionismul rămâne. Cât de relevant, cât de important, cât de activ sau contemplativ, aceasta o vor decide cetăţenii Republicii Moldova, de fiecare dată.