Paştele pe vremea Uniunii Sovietice, când Dumnezeu nu exista

În timpul drumului crucii, anii 70 FOTO pravoslavie.ru

În Uniunea Sovietică nu exista o directivă de sărbătoare sau de acordare a zilelor de odihnă în apropiere de Paşte. Rămăseseră puţine biserici, iar preoţii erau transformaţi în vânzători ambulanţi de rufe vechi. În şcoli, copiilor li se spunea răspicat că Dumnezeu nu există, iar sărbătorirea Învierii Domnului era persiflată. Cu toate acestea, oamenii continuau să creadă.

Ludmila Tihonov, doctor în istorie, conferenţiar universitar şi autor al mai multor studii privind politica statului sovietic faţă de cultele religioase afirmă că puterea sovietică voia să excludă religia din vieţile oamenilor cu orice preţ, dar nu a reuşit. „Chiar eu, copil fiind, îmi amintesc că în fiecare an, nu ne-au lipsit de pe masă cozonacul şi ouăle roşii. În sâmbăta Paştelui, toată lumea trebuia să iasă la „subotnik”, spune Ludmila Tihonov.

Biserici închise, preoţi huiduiţi

În anul 1959 a avut loc un val de închideri în masă ale lăcaşelor sfinte. Astfel, uşile a nouă mănăstiri au fost blocate, rămânând în picioare una singură - Mănăstirea Japca. Ludmila Tihonov aminteşte că după anii 60 din peste 1.000 de biserici au rămas să funcţioneze aproximativ 220. Nu existau două sate alăturate unde să funcţioneze două biserici. „Este cunoscut cazul Mănăstirii Răciula unde nouă zile şi nouă nopţi, enoriaşii şi-au apărat lăcaşul sfânt. Un detaşament de vreo 500 de miliţieni erau acolo pentru ca să închidă porţile mănăstirii, iar credincioşii nu le permiteau. S-a luptat în numele credinţei, au fost şi jertfe omeneşti”, povesteşte istoricul. Situaţia preoţilor era una gravă. Aceştia erau deportaţi, pedepsiţi şi chiar omorâţi. „Un destin tragic a avut preotul Alexandru Baltaga, mare patriot, deputat în Sfatul Ţării care a proclamat Unirea. La sfârşitul lunii august, în 1940, Baltaga a fost arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat. Mai târziu, deţinuţii politici din Basarabia, printre care se afla şi acest preot au fost evacuaţi. Administraţia închisorii din Kazani prezintă o notă în care informează despre moartea preotului Alexandru Baltaga la vârsta de 80 de ani, în urma unei enterite, la spitalul din aceeaşi închisoare”, povesteşte Ludmila Tihonov. Un mare număr de preoţi au dispărut fără urmă, iar cei rămaşi în Chişinău nu puteau merge pe stradă, erau huiduiţi şi scuipaţi. 

Slujbe oficiate pe ascuns

Foarte mulţi preoţi rămaşi sub ocupaţie nu numai că au avut curajul să oficieze sfintele slujbe în limba română, menţinând astfel flacăra credinţei creştine vie, ci au şi vândut o parte din bunurile bisericilor pentru a putea plăti impozitele. „În general, dacă biserica era înregistrată şi activă, dacă preotul nu încălca regulile, slujba era permisă, dar era interzisă în schimb baterea clopotelor. Pentru că nu exista o biserică în fiecare sat, oamenii veneau de la zeci de kilometri depărtare ca să ia parte la Slujba de Înviere. Copiii nu prea erau purtaţi la biserică, cel mai des mergeau bătrânii.  Slujbele erau însă supravegheate de o patrulă, venea un grup de oameni şi verificau desfăşurarea serviciului divin, căutau să nu fie comsomolişti ori copii”, explică Ludmila Tihonov. Membrii de partid sau cei cu funcţii în stat trebuiau să fie cel mai atenţi la cum îşi prezintă în public relaţia cu Dumnezeu. „Îşi botezau copiii pe ascuns, mergeau la biserică pe ascuns, dar oricum o făceau. Toată lumea îşi păstra credinţa, se rugau, dar în secret. Când îşi trimiteau copiii la şcoală, părinţii le scoteau cruciuliţele de la gât. În URSS, religia a fost marginalizată, dar niciodată exterminată total”, afirmă istoricul.

Copiii erau educaţi în spirit ateist

Cele dintâi încercări de educaţie ateistă s-au făcut simţite încă din primul an de ocupaţie societică, 1940-1941. Din centrul imperiului sovietic a fost adusă revista „Ateul”, care conţinea basme, nuvele, bancuri antireligioase şi satire grosolane. „Una dintre cele mai răspândite forme de propagandă ateistă era lecţia, conferinţa. În anul 1947, în RSSM a fost creată Societatea pentru Propagarea Cunoştinţelor Politice şi Ştiinţifice. În anul 1949, discipolii acestei societăţi au ţinut 40.000 de conferinţe pentru un milion şi jumătate de oameni. De obicei, în ajunul Paştelui se organizau aşa-zisele activităţi extra-şcolare, unde profesorii trebuiau să facă anumite experimente chimice, ca să demonstreze copiilor că toate fenomenele naturii au o explicaţie ştiinţifică şi nu există niciun fel de minune ori putere divină. Tinerii erau cel mai uşor de manipulat. În şcoli nu exista Dumnezeu, dar acasă fiecare părinte îi insufla copilului său valorile religioase importante. Adevărat e s-au adus prejudicii grave sistemului educaţional. Prin religie poţi educa în om şi cumsecădenia, şi bunătatea, chiar şi frica de Dumnezeu te opreşte de la anumite fapte urâte, periculoase. Copiii nu erau ameninţaţi direct, dar se mai auzea că profesorii intimidau copiii spunându-le că vor primi note mai mici dacă merg la Slujba de Înviere şi aşa mai departe”, spune Ludmila Tihonova.

Presa ironiza sărbătorile religioase

FOTO: live-imho.livejournal.com

Contra credinţei şi a lui Dumnezeu au fost îndreptate diverse arme ale luptei ideologice: presa, radioul, cinematograful. „Activitatea mass-media este un subiect aparte. Era interzisă orice mediatizare. Ce fel de Paşte? Probabil în revistele de satiră, gen „Chipăruş”, foarte vestită la vremea aceea se ironiza, se batjocorea sărbătorea şi oamenii care alegeau să meargă la biserică. Tot ce se scria viza inexistenţa unei puteri divine. Toate articolele aveau tentă ateistă”, afirmă profesoara. Aceasta mai vorbeşte despre ostilităţile conducerii faţă de biserică. „Perioada anilor 1940-1941 a fost cea mai dură din acest punct de vedere. Preoţilor rămaşi în ţară li s-au tăiat bărbile şi au fost transformaţi în vânzători ambulanţi de rufe vechi. Erau fabricate învinuiri, se spunea că lăcaşurile sunt periculoase pentru societate, că sunt focare de boli venerice. Preoţii, de asemena, erau învinuiţi de tot felul de aberaţii. Atunci când a fost închisă Mănăstirea Hârbovăţ, stareţul Mihai Chiriţă a trimis o telegramă de felicitare conducerii: «Felicitări pentru că aţi închis mănăstirea Hârbovăţ, sper să aveţi aceeaşi soartă», le-a spus călugărul. Enoriaşii încercau cumva să se opună acestor închideri. Singurul lucru pe care îl puteau face însă era să scrie scrisori către stat, rugau să le lase bisericile”, menţionează Ludmila Tihonov.

În iunie 1940, când Armata Sovietică a intrat în Basarabia, aici funcţionau 1.090 de biserici ortodoxe, 28 de mănăstiri, 1.042 de preoţi, 19 diaconi, 1.099 de cântăreţi. 

16 preoţi au fost executaţi de agenţii NKVD numai în satul Volintir, judeţul Cetatea Albă