INTERVIU Ana Dabija, prima şefă a penitenciarelor: „Mulţi deţinuţi mă cunosc de la începutul vieţii lor infracţionale“

Spaţiile mici de detenţie, lipsa locurilor de muncă pentru condamnaţi şi cazurile de automutilare sunt principalele probleme pentru care prima şefă a penitenciarelor din Moldova a găsit soluţii.

„Adevărul“: Sunteţi prima femeie de la conducerea Departamentului Instituţiilor Penitenciare (DIP). Cum vă simţiţi în această poziţie?

Ana Dabija: Nu-i ceva inedit. Sunt tot mai multe femei manageri în Moldova. Sigur, este un departament cu un statut specific, dar echipa de conducere e formată atât din femei, cât şi din bărbaţi.

De când lucraţi în sistemul de penitenciare?

Am început din 2011, ca şef al Direcţiei Securitate, Regim şi Supraveghere. Este o direcţie în care ne ocupăm de supravegherea condamnaţilor, le asigurăm securitatea, contracarăm pătrunderea obiectelor interzise în penitenciare şi acumulăm informaţii privind infracţiunile. Şi acolo am fost prima şefă din istoria penitenciarelor din ţara noastră. Anterior, am lucrat în structurile Ministerului Afacerilor Interne, în două direcţii cu activitate specială, care presupune acumularea de informaţii privind descoperirea infracţiunilor.

Când aţi fost ultima dată într-o puşcărie?

Am fost săptămâna trecută la Penitenciarul numărul 13 din Chişinău. Avem ore de primire a condamnaţilor, în diferite penitenciare. În plus, sunt curator la penitenciarul  9 din Taraclia. Colegii ştiu că uneori mă trezesc noaptea, mă urc în maşină şi îi vizitez la lucru, fără să anunţ în prealabil.

Cum vă simţiţi atunci când mergeţi într-o închisoare de bărbaţi?

N-am văzut pentru prima dată infractori în penitenciare. Venind la Direcţia Securitate, am vizitat mai întâi Penitenciarul 17 din Rezina, care are un nivel înalt de securitate. Am mers acolo fiindcă fusese o revoltă printre condamnaţi. Pe mulţi dintre ei îi cunosc de la începutul vieţii lor infracţionale şi ne-am reîntâlnit în închisoare. Am stat de vorbă între patru ochi cu fiecare dintre instigatori, iar conflictul a fost aplanat. Până acum, n-am avut probleme pentru că ştiu să discut cu deţinuţii.

Cum vă comportaţi cu ei?

Înainte să vină la discuţii, ştiu sigur că deţinutul respectiv a fost percheziţionat şi e neînarmat. Deseori, n-au cu cine vorbi. Sunt dornici să discute cu cineva, mai ales de la conducerea departamentului. Toţi vor să-i asculţi şi să le înţelegi necazul. Fiecare e convins că a fost acuzat pe nedrept. Când intră pe uşă, pentru mine nu mai contează pentru ce e condamnat. Este un om ca oricare altul, căruia îi ascult problemele, văd cum îl tratează administraţia şi mă asigur că îşi ispăşeşte pedeapsa în condiţii bune.

Cum vă daţi seama că unui deţinut i-au fost aduse droguri ascunse în pachete sau alte produse interzise foarte bine camuflate?

Cu părere de rău, nu avem tehnologii specializate pentru depistarea obiectelor interzise ascunse în pachetele primite de către deţinuţi. Bănuieli pot apărea din atitudinea celor care le aduc, urmele de tăieturi de pe produse, precum şi din informaţiile pe care le primim de la alţi deţinuţi. Cei prinşi cu obiecte interzise sunt trecuţi în nişte liste speciale, iar apoi coletele pe care le primesc sunt verificate mai minuţios.

Aţi participat la prinderea evadaţilor?

Îmi plac foarte mult momentele astea, deşi nu ne dorim să avem evadări. Vin din Ministerul de Interne, unde toată viaţa am lucrat în servicii speciale. I-am găsit pe fugari în locurile în care erau ascunşi. Pe un deţinut l-am găsit la concubină, pe alţii - în pădure. Depinde de caz. Când se dă alarma, colectăm informaţii despre condamnatul respectiv. De obicei, ştim unde stau părinţii lui, unde se află soţia, cine e amanta. La evadări, creăm mai multe echipe de căutare şi, în funcţie de datele pe care le avem, direcţionăm căutarea către anumite zone. Îmi pare rău că nu avem voie legal să ascultăm telefoanele deţinuţilor, pentru că altfel ne-ar fi mai uşor să-i găsim pe cei evadaţi.

Care a fost cea mai lungă căutare a unui fugar la care aţi luat parte?

Aproximativ 24 de ore. Asta este şi în avantajul fugarilor pentru că, dacă sunt găsiţi mai devreme de 72 de ore, nici pedeapsă nu primesc. În decembrie 2011 au evadat doi tineri închişi la Goian. Erau condamnaţi pentru jaf. Au sărit pe fereastră. Între timp, penitenciarul a fost închis, fiindcă aveam probleme cu paza. Am creat grupe de lucru care au mers pe la rudele lor, în sudul ţării. Pe unul l-am găsit noaptea într-o râpă din Cojuşna, într-o casă părăsită. Ştiam că locuia în acel sat. Am avut schiţa pe unde au mers, am primit confirmări despre traseul lor, dar n-am crezut că vreunul s-ar putea ascunde acolo, fiindcă era prea simplu. Pe celălalt l-am găsit câteva ore mai târziu, la patru dimineaţa, în sectorul Buiucani. În timp ce fugeau, unuia dintre ei i-au căzut pantalonii. L-am găsit cu ajutorul unui câine de la poliţie, dresat să caute urme.

Care sunt problemele cu care vă confruntaţi în penitenciare?

Cea mai importantă problemă sunt condiţiile de detenţie, pentru că am moştenit o infrastructură veche. Spaţiul în celulă pentru fiecare deţinut în izolatoare e în jur de trei metri pătraţi, cu unul mai puţin decât prevede legea. Penitenciarul 13 este suprapopulat, dar anul acesta vom construi unul nou, de 1.600 de locuri, la Bubuieci. O altă problemă este angajarea deţinuţilor, din cauza prejudecăţilor agenţilor economici. Acum, condamnaţii muncesc în mine de piatră, cos încălţăminte pentru fabrica Zorile şi lucrează în agricultură.

Cu cât este plătit un deţinut?

Ei primesc până la 2.000 de lei pe lună. Banii sunt puşi pe un cont special, de pe care soţia sau copiii pot face retrageri. De asemenea, în interiorul fiecărui penitenciar funcţionează câte un chioşc unde condamnaţii îşi pot cumpăra diverse produse alimentare.

De ce se automutilează condamnaţii?

Sunt foarte importante relaţiile condamnatului cu familia. Pentru o perioadă de timp, deţinuţii sunt vizitaţi de neveste. Apoi, ele îşi găsesc pe altcineva sau pur şi simplu nu vor să mai revină. Atunci condamnatul devine imprevizibil şi apar cazuri de automutilări în semn de protest, fiindcă pierde relaţiile cu familia. De-asta asistenţii noştri sociali lucrează şi cu deţinuţii, şi cu familiile lor, astfel încât să le creăm posibilitatea de a fi vizitaţi periodic. Alţii provin din familii destrămate şi încearcă în felul acesta să găsească noi relaţii sau întrevederi de lungă durată.

Ca director, ce v-aţi propus să rezolvaţi din problemele menţionate mai devreme?

Vreau să modernizez centrul de instruire pentru angajaţii din penitenciare, să construim o casă de arest la Bălţi şi două blocuri noi de celule în Penitenciarul 13.

Câţi deţinuţi sunt acum în ţară?

Sunt 6.195 de deţinuţi dintre care 423 de femei, 66 de minori şi 96 de condamnaţi pe viaţă.

Profil

Funcţia: director interimar al Departamentului Instituţiilor Penitenciare;

Vârstă: 50 de ani;

Studii: Universitatea de Stat, master în drept la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare“;

Grad special: colonel de justiţie.

Între 1993 şi 2011, Ana Dabija a lucrat la Departamentul Servicii Operative din cadrul MAI, iar din 2011 şi până la numirea în funcţia actuală a fost şefa Direcţiei Securitate, Regim şi Supraveghere a DIP. A făcut stagii în Ungaria, SUA, Italia şi România privind combaterea terorismului, traficul de droguri, negocierile în condiţii de criză şi protecţia martorilor.