Diplomat român la Chişinău: În viziunea comuniştilor, limba română trebuia să dispară (I)
0
Vasile Nanea este unul dintre cei mai buni diplomaţi pe care România i-a avut la Est de Prut. Pentru efortul pe care l-a depus în susţinerea limbii române, în cea mai dificilă perioadă din istoria celui de al doilea stat românesc, a fost expulzat. A fost declarat persoana non-grata şi cu doar câteva luni înainte de revoluţia din aprilie 2009, forţat ca în termen de 24 de ore să revină în ţară.
Acesta a ales să vorbească pentru cititorii Adevărul despre trecutul dar şi despre viitorul relaţiilor dintre România şi cetăţenii celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.
Interviul luat a fost grupat în două părţi, prima vorbind despre ce a fost şi cea de-a doua parte, ce va fi publicată mâine, urmând a vorbi de ce va avea să vină.
LMD: Bună ziua şi mulţumim că aţi ales să ne acordaţi acest interviu. Aş dori să discutăm despre trecutul, prezentul şi viitorul Republicii Moldova, spaţiu românesc pe care îl cunoaşteţi foarte bine. Aţi fost ministru-consilier într-o perioadă foarte dificilă a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Cine consideraţi că poartă vina răcirii relaţiilor în acea perioadă?
VN: În perioada la care vă referiţi, 2005-2008, cu prelungirile de rigoare, vina răcirii până la îngheţ, incluzând aproape un război diplomatic, a relaţiilor româno-moldave, o purtăm noi, românii din interiorul graniţelor. Mai întâi, l-am ajutat pe fostul ministru de interne, Vladimir Voronin, un comunist de origine română îndoctrinat la Moscova, să ajungă la putere, în ideea că prietenia cu el ne va deschide porţile Kremlinului, sau ne va aduce Basarabia acasă. Temerară încercare!
Ideea nu a fost rea, numai că aceasta ar fi trebuit gestionată cu talent, cu rigoare, dar şi cu o iscusinţă deosebit de performantă în faţa unei clase politice moldovene versate, în spatele căreia se afla cea rusă, calată pe o singură idee: ”Mama Rusia” să fie şi să rămână cât mai puternică şi mai întinsă, inclusiv cu zone de influenţă, indiferent cât costă acest lucru, deoarece bani şi gaz metan există.
În faţa unui adversar cu muşchi puternici, noi trebuia să fim adversarul cu mai multă minte. Nu s-a întâmplat aşa. România a fost măcinată mai ales în perioada respectivă de lupte pentru putere de-a dreptul crâncene, toate provocate de un singur om. Dintr-o prioritate 0, Basarabia a trecut treptat pe locul al 17-lea. Desigur, ”prietenia” cu Voronin, ca un spectacol de teatru bine pus în scenă, a continuat: pupături, îmbrăţişări, tăieri de panglici, mii de sticle de vin băgate în pivniţa prezidenţială românească, şi câte altele.
Au fost destule semnale că, în realitate, cei doi nu se suportau reciproc. Şeful statului moldovean avea în spate Kremlinul, care îl dirija în mod inteligent ca pe o păpuşă, noi nu aveam nimic, decât poate planul unui nou război cu un prim-ministru lipsit de obedienţă, care se încăpăţâna să reziste la putere.
Toate aceste slăbiciuni ale puterii de la Bucureşti, transformate în lipsa de concentrare asupra unui subiect de interes naţional numit Basarabia, au fost speculate din plin de comuniştii de la Chişinău. Ca să ne întoarcem mulţumiţi acasă din vizitele oficiale efectuate în Republica Moldova, liderii moldoveni făceau la finalul discuţiilor declaraţii proeuropene, dar a doua zi acestea erau completate cu unele promoscovite. În timp ce noi încă nu reuşisem să aderăm la Uniunea Europeană datorită unor ”steguleţe roşii” care mai fluturau penibil pe harta României, tot noi ofeream ”lecţii” Republicii Moldova, altfel spus sprijinul pentru a face primii paşi în aceeaşi direcţie, încercând să fim convingători. Nu am fost. Dimpotrivă, guvernanţii comunişti au început să ne ironizeze, sfătuindu-ne să ne rezolvăm mai întâi problemele noastre, apoi să dăm sfaturi altora.
Dialogul cu Chişinăul a început să scârţâie tot mai mult. De la zâmbete şi îmbrăţişări, s-a ajuns la declaraţii belicoase şi chiar jigniri reciproce. Am fost priviţi de sus şi luaţi peste picior. Ambasada României a fost considerată la un moment dat un fel de cuib de spioni, iar expulzările diplomaţilor au cunoscut o frecvenţă rar întâlnită. Noi nu am procedat la fel cu diplomaţii lui Voronin, în reciprocitate, având o atitudine tolerantă, de ţară-mamă, pe care nimeni nu a pus niciun preţ.
În pofida ajutoarelor consistente ale statului român acordate Republicii Moldova, relaţia cu Chişinăul, dominată uneori şi de interese electorale, nu a fost bine gestionată nici imediat după 1989, nici în perioada la care ne referim, nici în prezent, mai ales după incidentul cu ”factura pentru moldoveni”, când printr-un cuvânt neinspirat, exprimat la furie, anulezi tot binele făcut de-a lungul atâtor ani.
În această relaţie am fost emoţionali, pripiţi, superficiali, furioşi, orgolioşi, mai puţin pregătiţi decât ruşii şi moldovenii, fără analize temeinice înaintea unui demers, dar mai ales fără o strategie măcar pe termen scurt, dacă nu mediu. Niciun guvern post-decembrist nu a avut o asemenea strategie. Se poate imagina aşa ceva? Răspund tot eu: da.
LMD: Putea face ceva România pentru a oferi o mai mare deschidere în acea perioadă?
VN: Da. Preşedintele, şeful politicii externe româneşti, trebuia să se consulte în permanenţă cu primul-ministru, cu ministrul afacerilor externe, cu toate instituţiile implicate în această relaţie, înainte de a fi întreprins un demers. Consultare, cooperare, dialog – toate acestea nu au existat. Avem specialişti pe relaţia cu Federaţia Rusă, cu Republica Moldova, cu spaţiul estic, în general, inclusiv diplomaţi, care nu au fost consultaţi niciodată, iar ideile lor zac nefolosite, fără să producă nimic. În linii mari, în tot ceea ce face un lider când ajunge la putere, la noi, indiferent de nivelul investiturii, se consideră un fel de ”buric al pământului”, şi face totul doar după mintea lui, care e numai una din păcate, şi aceea poate cu probleme. În grandomania lui, dărâmă tot ce a fost înainte, inclusiv relaţiile internaţionale deja consolidate, şi o ia de la capăt, anulând continuitatea, respectată cu sfinţenie la alte popoare. Cu asemenea oameni nu putem atinge ”o mai mare deschidere”, deoarece ei vor rămâne singuri în zbaterile lor fără rost, iar ţara izolată.
LMD: Ce modificări au adus în relaţia dintre România şi Republica Moldova integrarea europeană şi Nord-Atlantică, dar şi ce modificări au adus în relaţia dintre România şi românii de dincolo de Prut?
VN: Am discutat cu mai mulţi basarabeni în legătură cu acest subiect. Cele două integrări au adus o rază de speranţă în plus basarabenilor, care se simţeau prea izolaţi între o Românie gri şi o Federaţie Rusă roşie. Am reuşit să ne apropiem mai mult unii de alţii, să ne cunoaştem mai bine. Cu toate greutăţile ei, România a devenit mai atractivă. În acelaşi timp, prestaţia noastră în cadrul UE, nu în NATO, a decepţionat. Basarabenii au rămas sideraţi în faţa unui război româno-român în interiorul graniţelor, exportat şi pe mapamond, care nu se mai sfârşeşte. Aceasta a creat o uşoară confuzie în opţiunile unor basarabeni, care ar avea nevoie de un punct de reper, de sprijin moral din partea României. Inclusiv această situaţie este speculată de către comuniştii moldoveni, care îşi urmăresc interesele, supravegheate de Moscova, cu mai puţin efort.
LMD: Cum a fost perioada petrecută la Chişinău din punct de vedere profesional?
VN: Cea mai zbuciumată, dar şi cea mai interesantă. În acest domeniu, aptitudinile tale profesionale se dezvoltă mai ales când activezi într-un mediu ostil, dacă te referi la reprezentanţii oficiali ai statului respectiv, cum mi s-a întâmplat în Irak, dar mai ales în Republica Moldova. Dar, noi, diplomaţii români de la Chişinău, nu am avut de partea noastră nici unele ambasade, inclusiv vestice, la care, dacă dădeai un telefon, nu ţi se răspundea în limba engleză, sau franceză, sau ”moldovenească”, ci rusă, ceea ce nu era un lucru normal. Simpatia, dictată de interese, a unor ambasade străine pentru Federaţia Rusă, văzută în zonă ca un fel de ”stăpân”, implicit o uşoară antipatie pentru români erau făţişe de multe ori.
Cum a mai fost acea perioadă? Aspră, amară, umilitoare, deoarece guvernanţii comunişti, pe care noi i-am ajutat să ajungă la putere, ne considerau nişte intruşi, nişte venetici. În fond, nu trebuie ignorat un lucru: datorită unor ciudăţenii ale istoriei, noi eram diplomaţi străini pe un fost teritoriu românesc.
Chişinăul este cel mai dificil post diplomatic din câte are România în străinătate. Totuşi, sunt bucuros că mi s-a oferit o asemenea experienţă de viaţă şi profesională. Am plecat de acolo cu sufletul îmbogăţit, cu o iubire pentru Basarabia, care nu mă va părăsi niciodată. Noi avem în interiorul graniţelor de toate, dar le risipim, ei nu au aproape nimic, nici independenţă, nici libertate, nici identitate naţională, atât cât s-ar cuveni, şi stau cu fundul în trei luntri, nu două: Bucureşti, Bruxelles şi Moscova.
LMD: În 2007, când în ianuarie preşedintele României a fost într-o vizită fulger la Chişinău, eraţi acolo. S-a afirmat că preşedintele a aruncat atunci pentru prima oară o ofertă lui Voronin privind Unirea cu România. Aveţi informaţii sau suspiciuni despre un astfel de lucru?
VN: La o întâlnire cu tinerii basarabeni, preşedintele Traian Băsescu a afirmat că i-ar fi făcut o asemenea ofertă lui Vladimir Voronin. De regulă, convorbirile lor mai importante aveau loc fără martori.
LMD: Aţi fost expulzat şi declarat persona non grata de către regimul Voronin. Care a fost motivaţia prezentată şi care consideraţi că este cea reală?
VN: Există o copie a Notei Verbale prin care Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău a adus la cunoştinţa Ambasadei României expulzarea mea în 24 de ore, publicată în vol. ”Diplomaţie pe baricade” – www.vasilenanea.ro , din care reiese motivul invocat. Cred că a fost folosită o formulă standard pentru toţi expulzaţii. Conform reglementărilor internaţionale, statul care te expulzează nu are obligaţia de a motiva cu subiect şi predicat motivul acestui demers. De regulă eşti acuzat de spionaj şi, mai rar, de terorism. Termenul de 24 de ore se aplică în situaţiile cele mai grave. Uneori mă întreb: oare ce am fost eu, spion, sau terorist?
În realitate, am fost un diplomat român incomod, care, conform fişei postului, am apărat, printre altele, limba română şi istoria românilor în spaţiul cultural comun, cel basarabean. Când faci aşa ceva, dacă o faci şi bine, asta echivalează la comuniştii locului, dar şi la bunicii lor ruşi, cu o activitate de spionaj, sau chiar teroristă. De la ei a plecat interzicerea în Republica Moldova a cuvintelor ”român”, ”România”, ”limba română”. În viziunea comuniştilor, limba română trebuie să dispară din Basarabia, iar aceasta să fie rusificată complet. E greu şi pentru ruşi, deoarece după 200 de ani, limba română ţine încă steagul sus. A rezistat printr-un miracol, deoarece statul român nu a sprijinit limba română de acolo atât cât ar fi trebuit, sau cât a fost promovată de către Moscova rivala ei, limba rusă.
Motivul real al expulzării este acesta: sunt român şi punctum, iar iubirea pentru Basarabia înstrăinată a fost considerată un delict.
LMD: Se putea vorbi de Reunire în epoca Voronin? Existau consecinţe împotriva celor care susţineau această idee?
VN: Despre Unire în perioada Voronin s-a vorbit cu vârf şi îndesat, guvernanţii comunişti fiind supuşi la un stres îngrozitor, deoarece le era frică de o posibilă reunificare, în urma unor mişcări de amploare. Principalul actor în această privinţă a fost”Forul Democrat al Românilor din Moldova”, o organizaţie non-guvernamentală foarte puternică, înfiinţată în anul 2005, şi condusă de poetul, prozatorul şi ziaristul de factură revoluţionară Nicolae Dabija, redactor-şef al revistei ”Literatura şi Arta”. Revista sa a fost şi este o adevărată tribună de unde sunt lansate ideile care ţin de un adevărat românism, de reunirea mult visată cu ţara. De ce ”românism adevărat”? Pentru că acolo am întâlnit oameni care iubesc România mai mult decât unii din interiorul graniţelor. Pentru mulţi dintre ei, România este ca o icoană sfântă, iar pentru mulţi dintre noi e...altceva.
Consecinţe au fost destule. Şi Grigore Vieru, şi Nicolae Dabija, şi mulţi alţii au fost acuzaţi de spionaj în favoarea României, au fost târâţi prin numeroase procese (cu sprijinul presei guvernamentale), câştigate în final de inculpaţi, dar despăgubirile morale şi materiale fixate nu au fost plătite nici până azi. Au existat ameninţări cu moartea, tracasări pe linie profesională, controale financiare şi sancţiuni nejustificate, şi multe altele. Aceşti adevăraţi eroi ai Basarabiei şi ai României virtuale întregi au apelat la sprijinul Bucureştiului, al Bruxelles-ului, dar nu au primit niciun răspuns.
În acea perioadă am constatat că la Chişinău se luptă mai mult pentru o Românie întreagă decât la Bucureşti. Tot atunci am descoperit că în România nu mai avem intelectuali patrioţi (fac excepţie Dan Puric şi alţi câţiva – s.a.), dar în Basarabia mai avem încă mulţi. Patriotismul românesc mai supravieţuieşte doar în Basarabia, în România aproape a murit. Să nu uităm că Unirea de la 1918 a fost realizată de români animaţi de sentimente patriotice, iar aceasta a început în Basarabia. Nu credeţi că ne-ar mai trebui o generaţie ca atunci?
Poate ar mai fi de adăugat că o parte din opera celor amintiţi este dedicată României. Dar, şi de subliniat un lucru: chiar dacă au fost trataţi cu indiferenţă, sau ignoraţi cu bună ştiinţă, aceşti oameni continuă să iubească România, iar cel puţin jumătate din viaţa lor şi-o petrec ”prin ţară”, participând la numeroase manifestări culturale, sau chiar organizând asemenea acţiuni.
Mâine vom publica partea a II-a a materialului realizat.
Se încarcă comentariile...
